Ascensiunea mareşalului Antonescu. Cum a ajuns copilul din Piteşti să detroneze un rege al României. Viitorul i-a fost ghicit în palmă
0
Mareşalul Antonescu este una dintre cele mai controversate personalităţi ale istoriei românilor. Fără doar şi poate un militar apreciat, un personaj cultivat, Antonescu a fost acuzat în schimb de antisemitism şi de faptul că şi-a aruncat ţara în război de partea Germaniei naziste. Ascensiunea sa la putere însă a fost una fulminantă şi meritorie, susţin unii istorici.
Mareşalul Ion Antonescu a condus statul român timp de patru ani, din 1940 până la 23 august 1944, când a fost înlăturat din funcţie de regele Mihai şi partidele politice în cadrul unei lovituri de stat. A fost condamnat de comuniştii veniţi la putere,într-un simulacru de proces orchestrat de un tribunal popular improvizat şi condamnat la moarte pe 17 mai 1946.
A fost executat prin împuşcare la 1 iunie 1946 în apropierea închisorii de la Jilava. După moartea sa, mareşalul Antonescu, mai ales în perioada comunistă a devenit un personaj indezirabil, despre care nu se putea vorbi, decât la modul negativ.
Chiar şi astăzi este un personaj controversat acuzat de antisemitism, de genocid contra evreilor şi romilor dar şi de aruncarea României în război alături de Germania nazistă. Cu toate acestea sunt istorici dar şi date biografice care arată că omul care a condus România în anii grei ai celui de-al doilea război mondial şi a împins armatele române pe frontul de est contra Rusiei sovietice, a avut o carieră militară de excepţie. Istorici precum Gheorghe Buzatu, spun că ascensiunea lui Antonescu la putere a fost meritorie şi justificată prin conduita sa ireproşabilă de militar.
Ion Antonescu, copilul căruia i s-a ghicit viitorul în palmă
Aşa cum o arată biografia mareşalului, Ion Antonescu, s-a născut la 2 iunie 1882 la Piteşti într-o familie de militari de carieră. ”Act de naştere a lui Ioan, de secs bărbătesc; născut eri, la orele două ziua, în oraşu Piteşti, la locuinţa părinţilor săi, cu no 138, din strada Zmeurii, Coloaria Neagră, fiu d-lui locotinent Ioan Antonescu, de ani 29, de religiune ortodocsă, român; de profesiune militar, domiciliat în acest oraş, şi al soţii acestuia, Chiriaţica, de ani 21; după declararea făcută de tatăl, care ne-a înfăţişat copilul [...].”, se precizează în actul său de naştere citat de Vasile Novac, în „Căpitanul Ioan Antonescu – tatăl Mareşalului Ioan I. Antonescu” apărut în „Argessis. Studii şi comunicări”.
Se ştiu puţine despre copilăria lui Ion Antonescu şi aspriaţiile sale din aceea perioadă. Este cunoscut doar faptul că locotenentul Ion Antonescu, veteran al Războiului de Indenependenţă a divorţat de Liţa Baranga, recăsătorindu-se. Cu alte cuvinte viitorul mareşal a rămas să locuiască cu tatăl şi cu o mamă vitregă. A fost atras de mic de cariera armelor şi la 16 ani a fost înscris la Şcoala de fii de militari din Craiova. Aici de fapt a început oficial cariera celui ce va deveni mareşal şi şeful statului în România celui de-al doilea război mondial. Istoricul Gheorghe Buzatu prezintă o întâmplare inedită din copilăria lui Antonescu, de fapt o prevestire a viitorului şi a sortei care-l aştepta.
” Fie că a avut ori nu vreo legătură cu intervenţia providenţei, dar micuţul Ion Antonescu, Ionel, cum îl alintau ai săi, avea să fie „eroul” unei stranii întâmplări. Elev fiind în primele clase ale şcolii fiilor de militari din Craiova şi revenit la Piteşti, în vacanţă, într-una din zile a ieşit la plimbare cu cei mari ai săi. Ajunseră în parcul din centrul oraşului, se spune, când Ionel a fost abordat de o ţigăncuşă care-i ceru „boieraşului” să-i ghicească în palmă.
Cu greu, acesta acceptă, iar la sfârşit fu nevoit să asculte şi prezicerea tulburătoare a fetiţei: Boierule, vei fi mare în ţara asta, dar vei sfârşi pe eşafod! Nu avem informaţii precise cât de mult şi de serios l-a preocupat destăinuirea necunoscutei, dar, cu siguranţă, că în unele dintre cele mai grele momente ale existenţei sale, povestea cu eşafodul a sfârşit prin a nu-i mai fi indiferentă?”, scria Gheorghe Buzatu în ”Antonescu,Hitler,Stalin”
Un tânăr militar apreciat. De la sublocotenent la general
Au urmat ani de şcoală militară, ascensiunea sa fiin rapidă şi marcată de avansări. A urmat Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie timp de 2 ani, apoi Şcoala Specială de Cavalerie şi Şcoala Superioară de Război definitvându-şi studiile militare în anul 1913. În anul 1914 era deja comandant al escadronului de elevi de la Şcoala Militară de Cavalerie. ” De remarcat, din vremea studiilor, predilecţia tânărului Antonescu pentru arma cavaleriei a fost incontestabilă, cât în privinţa pregătirii – toate şcolile şi cursurile au fost absolvite cu acelaşi calificativ: foarte bine. Antonescu dedicându-se fără rezerve carierei militare, trebuie precizat că a fost una de excepţie, presupunând saltul din grad în grad, de la acela de sublocotenent la mareşal în răstimp de exact 40 de ani”, preciza Gheorghe Buzatu în aceeaşi lucrare.
A fost un tânăr militar apreciat de superiorii săi, lucru dovedit de rapoartele vremii în care este lăudat pentru inteligenţă, seriozitate şi talent. ”Antonescu a fost tot timpul exemplul camarazilor săi...Inteligent şi judecată sănătoasă. Excepţional de bun instructor, îi prevăd un viitor strălucit în armă„, scria la 1904 căpitanul Praporgescu în iunie 1904, citat şi de Ioan Dan în „”Procesul” Mareşalului Ion Antonescu”. Totodată în aceeaşi lucrare este citat şi comandatul şcolii militare locotenent colonelul Bassarabescu care spune despre Antonescu că „A făcut cursurile şcoalei într-un mod cu totul distins. Posedând inteligenţă, stăruinţă şi conştiinţă. Se desemenează ca un element excelent pentru arma sa.
A fost clasificat întâiul din promoţia sa”. În anul 1909 urmează o caracterizare asemănătoare din parte comandanţilor săi. „Ofiţer eminent sub toate raporturile. Se distinge în toate acţiunile sale şi desfăşoară o energie extraordinară. Excepţional de inteligent şi conştiincios. Foarte bun instructor şi călăreţ îndrăzneţ. Iubeşte mult calul. Excelent camarad. Conduită exemplară. În fine, este un ofiţer de mare valoare pe care se poate conta în orice împrejurare. Îi prevăd un viitor strălucit”. A urmat o carieră fulimantă, fiind avansat în grad în mod excepţional în anul 1911 fiin recomandant pentru serviciu în Statul Major. După numai 7 ani, pentru conduită şi merite deosebite este propus pentru avansarea în gradul de colonel, în anul 1919.
„Ofiţer superior, distins din toate punctele de vedere, caracter hotărât, voinţă de fier. Orice calificare i-aş face, ea nu va putea ilustra îndeajuns meritele ce-i revin, graţie muncii rodnice şi fără preget ce a depus în postul de multă încredere ce-l ocupă, ca şef al Biroului Operaţiilor. Ofiţer de Stat Major de mare valoare. Interesele Armatei reclamă ca lt. – colonel Antonescu să ajungă cât mai curând, repede, la înaltele comandamente la care are tot dreptul să aspire. Îl propun pentru înaintare la gradul de colonel, în mod excepţional, atât în arma sa cât şi pe Stat Major, precum şi la comanda de regiment”, scria în foaia calificativă din 1919 semnată de locotenent colonelul Ion Sichitiu.
De altfel din 1927, Ion Antonescu devine comandatul Şcolii Superioare de Război şi din 1933 şef al Marelui Stat Major al Armatei. În scurt timp ajunge general, iar calificativele elogioase continuă la adresa sa.” „Generalul Antonescu comandă Divizia 3-a de Infanterie în mod remarcabil din toate punctele de vedere. Ofiţer General, care are toate însuşirile, virtuţile şi capacitatea, recunoscute de întreaga oştire – ca un strateg emerit, un fin tactician şi un organizator de forţă. Trecând prin faţa ochilor mei toate Corpurile de Armată, în calitate de Inspector General de Armată (2 şi 3) – nu am dat peste un statut de serviciu atât de strălucit, ca al Generalului Antonescu. În timp de pace: în toate însărcinările şi comenzile avute, de la primul grad până la cel de General, a fost întotdeauna întâiul, ales dintre aleşi, satisfăcând cu prisosinţă şi chiar peste aşteptări toate misiunile ce i s –au dat”, scria în 1936 generalul Dumitrescu. În cele din urmă ajunge la gradul de mareşal în 1941, acolo unde spre deosebire de toate celelalte distincţii şi avansări, s-a autopromovat, semn pentru mulţi a începutului tendinţelor dictatoriale.
Decorat şi remarcat pe front
Dincolo de cariera militară prodigioasă pe timp de pace, Ion Antonescu, ca tânăr ofiţer a fost remarcat şi în timpul marilor conficte armate care au marcat începutului secolului al XX lea. Mai precis este vorba de Primul Război Mondial, la care Antonescu a participat în calitate de ofiţer. Înainte de aceste evenimente tânărul Antonescu a fost trimis contra contra ţăranilor răsculaţi în cadrul ultimei mari revolte ţărăneşti, la 1907. Sublocotenentul Ion Antonescu făcea parte din Regimentul 1 Roşiori şi se spune că în fruntea unui mic detaşament care proteja intrarea în Galaţi a reuşit să-i convingă pe răsculaţi să se retragă fără să tragă un foc de armă.
După acest episod, Antonescu este din nou remarcat în războiul din Balcani din 1913, contra Bulgariei. Aici tânărul ofiţer este şi decorat. „În 1913 cu gradul de căpitan, îl găsim ca şef al biroului operaţii în statul major al Diviziei I de cavalerie, calitate în care se distinge în operaţiunile din Bulgaria, ceea ce îi aduce cea mai înaltă distincţie de atunci ”Virtutea Militară” de aur, acordată numai la doi ofiţeri, pe întreaga armată”,scria Ioan Dan în „”Procesul” Mareşalului Ion Antonescu”. Ion Antonescu, se distinge însă şi în Primul Război Mondial când este prezent atât pe front dar şi în delegaţii diplomatice. Mai precis Antonescu a elaborat planurile de operaţiuni militare pentru diferite acţiuni ale armatei Române. A fost decorat încă din anul 1916, deşi era doar căpitan şi şef al biroului de operaţii, al armatei de nord.
”Pentru modul strălucit al colaborării la pregătirea şi executarea operaţiilor acestei armate, a fost decorat ”Proprio Moto” şi felicitat de către regele Ferdinand”, scria Ioan Dan. Totodată ajunge în acelaşi an şef al statului major al generalului Constantin Prezan şi elaborează planurile de operaţiuni pentru apărarea Moldovei. Ofiţerul Ion Antonescu este creditat ca fiind cel care a instrumentat tactic victoria de la Mărăşeşti din 1917, şi automat salvarea frontului românesc în Moldova. Pentru această colaborare tactică la victoria românească primeşte din partea regelui Ferdinand, ordinul ”Mihai Viteazul”.
”Antonescu, regele mai mult ca oricare altul din ţară, ştie cât îţi datorează România Mare”, i-a spus monarhul la înmânarea disticnţiei. Au urmat şi alte misiuni diplomatice şi operaţiuni.După terminarea războiului Antonescu este propus ataşat militar în Franţa iar din 1922 în Anglia şi Franţa, fiind rechemat în ţară la 1925. Totodată este însărcinat să discute Lloyd George situaţia din Balcani şi poziţia României. Este trimis inclusiv la Geneva. Ion Antonescu, devenea o stea în devenire, cu o notorietate deosebită în perioada interbelică. A fost de fapt rampa de lansare către funcţia supremă. Mai trebuia doar momentul potrivit.
Antonescu a cerut funcţia supremă în stat
Momentul nu s-a lăsat mult timp aşteptat. Prima apariţie a lui Antonescu la guvernare a fost consemnată în anul 1937. După ce a fost avansat la gradul de general de divizie, Antonescu este chemat să devină ministru al Apărării în Guvernul lui Octavian Goga. Guvernul a rezistat doar 44 de zile, dar odată cu căderea acestuia, Antonescu şi-a păstrat funcţia de ministru şi în timpul guvernării Miron Cristea. Deşi iniţial un susţinător al controversatului Carol al II lea, Antonescu intră în coflict cu regele. Motivele sunt de factură naţională dar şi personală după cum arată istoricii. În primul rând aşa cum arată Gheorghe Buzatu, Antonescu nu a fost de acord cu atitudinea supusă a regelui Carol al II lea în privinţa rapturilor teritoriale în defavoarea României de la începutul anilor 40. Mai mult decât atât l-a criticat făţiş pe monarh.
”Pentru ca în 1940 să intervină, pur şi simplu,divorţul(n.r. de Carol al II lea), categoric şi public, din cauza cedării fără luptă către URSS a provinciilor noastre istorice”, scria Gheorghe Buzatu în ”Antonescu, Hitler, Stalin”. La nivel personal, se pare, Antonescu nu o suporta pe Elena Lupescu. Mai mult decât atât arăta acest lucru public, făcând o serie de remarci deranjante la adresa soţiei monarhului. În urma acestor neînţelegeri, Carol al II lea îl demite pe Antonescu şi îi fixează domiciliu forţat în perioada iulie-august 1940 la mănăstirea Bistriţa. Carol al II lea a pierdut însă situaţia de sub control, iar România risca să fie divizată de Germania Nazistă şi URSS. În aceste condiţii, monarhul depăşit de situaţie cere ajutorul lui Antonescu.
A fost momentul aşteptat de general. Într-o scurtă perioadă de timp a reuşit să devină cel mai puternic om din România. ”Prin decretul din 5 septembrie 1940, semnat de regele Carol al II lea se instituia funcţia de ”Preşedinte al Consiliului de Miniştri, însărcinat cu depline puteri pentru conducerea statului român”. Această funcţie a fost încredinţată generalului Ion Antonescu. Câteva ore mai târziu, Antonescu l-a obligat pe Carol al II lea să abdice în favoarea fiului său Mihai. După ce a depus jurământul în calitate de rege al României, la 6 septembrie 1940, Mihai I a semnat decretul prin care Antonescu era numit preşedintele Consiliului de Miniştri,investit cu depline puteri în conducerea statului”, preciza Ioan Scurtu în ” Istoria Romanilor de la Carol I la Nicolae Ceausescu”. Ion Antonescu pusese mâna pe puterea supremă în România.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Destinul curmat al unei familii de evrei: „Unchiul meu credea că Hitler nu va ucide niciun evreu“
Se încarcă comentariile...
