Armata de sclavi care a dominat câmpurile de luptă ale Europei timp de trei secole. Cine erau temuţii ieniceri
0
Ienicerii au fost un corp de elită al armatei otomane, considerat în secolele XV şi XVI cei mai de temut şi cei mai eficienţi războinici care au luptat pe câmpurile de luptă ale Europei. Corpul ienicerilor, iniţial, era format din copii creştini, luaţi sclavi, din regiunile cucerite ale Balcanilor.
Timp de patru secole, Imperiul Otoman a fost una dintre cele mai de temut super-puteri de la Porţile Europei. În secolul al XVI-lea, în timpul domniei lui Soliman Magnificul, otomanii reuşeau să-şi întindă dominaţia până în Europa Centrală, devenind unii dintre cei mai importanţi jucători pe harta politică a continentului.
Succesul Imperiului Otoman s-a datorat în mare parte puternicei şi numeroasei sale armate, în rândul căreia strălucea un detaşament de elită, devenit legendar pe câmpurile de luptă, pe trei continente. Se numeau ieniceri şi au fost, timp de cel puţin două secole, una dintre cele mai bune infanterii din Europa şi până în Asia Centrală.
Contribuţia lor a fost decisivă la marile victorii otomane precum cucerirea Constantinopolelui în 1453, înfrângerea mamelucilor egipteni în 1486 şi 1516, a iranienilor în 1514 dar şi în marea bătălie de la Mohacs din 1526, în urma căreia o bună parte din Ungaria a ajuns paşalâc turcesc. Povestea ienicerilor este una a durerii, a dezrădăcinării, a sacrificiilor, a măririi şi în cele din urmă a decăderii.
„Noua armată“, copiii-sclavi luaţi cu forţa din familiile creştine
În secolul al XIV-lea, în Anatolia, se năştea o nouă forţă militară şi politică. Turcii osmanlâi sau otomani deveneau tot mai puternici, reuşind să-şi întindă stăpânirea asupra tuturor emiratelor turceşti din zonă dar şi asupra statelor vecine, inclusiv creştine. Armata otomană se baza mai ales pe ”timar”, contingentele feudalilor otomani, formate, după tradiţia turcească, mai ales din trupe de cavalerie. De multe ori aceste trupe erau indisciplinate şi sultanii depindeau de toanele marilor feudali, pe care, pentru a nu rămâne fără armată pe câmpul de luptă, trebuiau mereu să-i motiveze cu noi teritorii, daruri şi alte favoruri.
Tocmai de aceea, sultanul Murad I (1362-1389) a făcut o revoluţie în sistemul militar otoman. Şi-a dat seama că pentru noile cuceriri are nevoie de o armată permanentă, bine pregătită şi mai ales loială. Aşa că a creat corpurile de ieniceri şi kapikulu. Ienicerii reprezentau trupele de infanterie, iar kapikulu - pe cele de cavalerie. Ienicer înseamnă de fapt în traducere liberă, ”noua armată“. Această nouă armată urma să devină elita forţele militare otomane şi era formată exclusiv din sclavi, loiali până la moarte sultanului.
Tocmai pentru a nu avea legături cu aristocraţia otomană şi nici măcar cu populaţia turcică, noile trupe de elită ale ienicerilor erau formate din copii creştini, luaţi cu forţa din sânul familiilor, de pe teritoriul regiunilor cucerite. Propriu-zis recrutarea în cadrul unităţilor de ieniceri se realiza prin sistemul numit devşirme. Acesta era exclusiv baza de recrutare a ienicerilor.
„Sistemul a fost iniţiat de Murad I şi perfecţionat de Murad al II-lea. Pentru a slăbi poziţia puternicei aristocraţii rumeliote, Murad al II-lea a procedat la o metodică întărire a influenţei păturii cărturarilor (ulema) - dregători (recrutată din rîndurile vechii aristocraţii turce), precum şi la o creştere proporţională a rolului robilor (de origine creştină) în armată şi în administraţia de stat. În jurul anului 1430, Murad al II-lea a promulgat legea devşirme, care obliga populaţiile creştine supuse să dea copii şi tineri apţi pentru serviciul militar”, precizează istoricul turc Tasin Gemil în lucrarea sa ”Românii şi otomanii”.
După anul 1350, Imperiul Otoman a reuşit să înglobeze părţi însemnate din Balcani în teritoriul său. Până la domnia lui Murad al II-lea, stăpânirea otomană se oprise pe Dunăre, iar Principatele Române era state vasale. În teritoriile cucerite în Balcani, otomanii au aplicat aceste sistem devşirme. Propriu-zis, oficialii otomani veneau însoţiţi de un contingent înarmat şi luau cu forţa copii creştini din aceste teritorii balcanice cucerite, fie albanezi, bosnieci, sârbi sau bulgari. Era luat câte un băiat cu vârsta cuprinsă între 6 şi 10 ani de la fiecare 40 de case. Erau respectate anumite criterii şi reguli în luarea acestor copii. Erau preferaţi copiii de ţăran, mai voinici, frumoşi şi îndemânatici. Erau lăsate în pace familiile cu un singur băiat, tocmai pentru a nu perturba continuitatea activităţilor agricole. În plus, satele erau luate prin rotaţie. Alternativ, copiii mai erau cumpăraţi şi din târgurile de sclavi, mai ales după incursiunile tătarilor, sau erau luaţi ca pradă de război după acţiunile de pradă în teritoriul inamic. Toţi aceşti copii erau duşi în Anatolia şi deveneau sclavii sultanului.
Îndoctrinaţi şi transformaţi în maşini de ucis
Timp de şapte ani, aceşti copii erau educaţi în spiritul şi legea islamică, nevoiţi să-şi uite originile şi tradiţiile. Erau îndoctrinaţi în ascultarea oarbă faţă de sultan şi legea islamică. Erau puşi să muncească, să se antreneze foarte dur şi mai ales să înveţe disciplina de fier. După aceşti şapte ani, în funcţie de calităţile dovedite erau repartizaţi. Cei mai buni urmau antrenamentele specifice ienicerilor, infanteria de elită otomană. Erau antrenamente dure, epuizante, în care tinerii recruţi învăţau, timp de încă 5-6 ani, cum să folosească cu eficienţă maximă armele, cum să-şi rafineze disciplina.
Deveneau o forţă de temut. De obicei ienicerii erau echipaţi cu armură uşoară şi luptau cu o varietate de arme. Iniţial erau arcaşi de elită, foarte pricepuţi şi în mânuirea iataganului, armă devenită simbol al acestui corp de elită. Pentru lupta corp la corp, aveau şi un soi de secure. După apariţia armelor de foc, ienicerii au devenit ţintaşi de temut. Purtau în general o muschetă de mari dimensiuni capabilă să tragă cu proiectile de 80 mm care strecura teama în inamici.
În bătălia de la Mohacs, ienicerii cu muschete au făcut ravagii în rândul cavaleriei ungureşti. Aceşti ieniceri sunt descrişi la luptători fanatici, extrem de pricepuţi în mânuirea armelor şi foarte disciplinaţi. Erau de asemenea capabili să execute manevre extrem de rapid şi în tăcere. Au dominat câmpurile de luptă din secolul al XV-lea şi până în secolul al XVII-lea, fiind principala armă a sultanilor.
De altfel, o parte a ienicerilor erau însărcinaţi cu paza strictă a sultanului, mai ales în timpul campaniilor militare. Numărul ienicerilor a crescut constant în armata otomană, odată cu rolul lor pe câmpul de luptă. Iniţial erau doar 8000 de ieniceri, în secolul al XV-lea, ajungând la 67.000 la sfârşitul secolului al XVII-lea.
Ienicerii, ciorba şi cazanul
Culmea, aceste temute trupe otomane aveau o simbolistică şi o organizare inspirată din arta culinară. Unul dintre cele mai importante simboluri ale ienicerilor, aproape pe acelaşi loc ca iataganul, era celebrul cazan de pilaf şi ciorbă. Mai precis, fiecare orta (adică contingent de ieniceri) avea propriul său cazan de cupru în care se gătea pilaf, făcut din bulgur amestecat cu unt, sau ciorbă. În plus, mulţi ieniceri purtau lingurile la celebrul lor bork, adică un fel de pălărie specială.
Denumirile culinare erau extinse şi la rolurile îndeplinite în cadrul contingentelor. Astfel, ofiţerii de rang superior purtau numele de corbaci, adică ciorbarii, alţii, erau numiţi bucătarul, brutarul şamd. Cazanul fiecărei unităţi era păstrat cu sfinţenie. Locul unde se afla cazanul devenea punct de întâlnire şi regrupare a unităţii, iar pierderea lui reprezenta o umilinţă incredibilă. La paradele oficiale, cazanul era purtat cu mândrie, de fiecare unitate. Totodată răsturnarea cazanului şi lovirea lui cu lingurile reprezenta un semn că acea unitate se răscoală.
Dispariţia unei unităţi de elită
Odată cu slăbirea puterii sultanilor, a tulburărilor interne, dar mai ales a creşterii rolului şi importanţei lor pe câmpul de luptă, ienicerii încep să se implice făţiş în politica internă, în succesiunea la tronul Imperiului Otoman şi chiar în înlăturarea brutală a sultanilor care nu le erau pe plac.
Din sclavi supuşi până la moarte sultanului, ienicerii au devenit o castă incomodă şi prea puternică. Numărul lor a crescut în timp, la fel şi pretenţiile financiare. Cu timpul ienicerii s-au transformat într-o povară, de care sultanii se temeau. În plus, nu mai erau rentabili nici pe câmpul de luptă. Refuzau să ţină pasul cu modernizarea armatelor şi a echipamentelor militare, rămânând aproape doar o relicvă a vremurilor de glorie a Imperiului Otoman.
Sultanii deja făceau planuri să scape de trupele de ieniceri. După o înfrângere dezastruoasă în faţa polonezilor în 1622, sultanul Osman al II-lea a încercat să desfinţeze pentru prima dată corpul ienicerilor. Aceştia s-au revoltat, iar tânărul sultan a fost ucis. Selim al III-lea a încercat să modernizeze armata în 1807 şi a fost de asemenea ucis de ieniceri. Abia Mahmud al II-lea în 1826, după ce a pus la cale un complot bine calculat, a reuşit să scape de ieniceri. I-a blocat în fortăreaţa lor şi a distrus-o cu tunurile. Mare parte din ieniceri au pierit. Cei care au scăpat au fost executaţi.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Sultanul Suleyman, dincolo de legende şi închipuiri
Haremul, de la mitul plăcerilor sexuale la regulile stricte din Palatul Sultanilor
Se încarcă comentariile...
