Amazoanele, mit sau realitate? Cum erau caracterizate femeile războinice şi cine le-a îmblânzit prin sex

Amazoanele, mit sau realitate? Cum erau caracterizate femeile războinice şi cine le-a îmblânzit prin sex

Recrearea chipului unei tinere amazoane ale cărei rămăşiţe bine conservate au fost găsite în Siberia FOTO allthatisinteresting.com

Amazoanele, femeile războinice şi misandre care au populat legendele greceşti, au fost considerate mult timp doar un mit fără niciun fel de acoperire istorică. Totuşi, în ultimele decenii au fost făcute cercetări şi s-a ajuns la concluzia, pe baza descoperirilor arheologice, că amazoanele au fost cât se poate de reale.

Ştiri pe aceeaşi temă

Amazoanele sunt printre cele mai cunoscute personaje din mitologia greacă. În poveştile grecilor despre zei şi oameni, amazoanele au interacţionat cu Heracles sau Teseus, au atacat Atena şi s-au bătut în războaie grele cu neamurile elenice. Despre amazoane au scris şi istoricii sau geografii  antici, inclusiv Herodot şi Plutarh, dar informaţiile oferite de aceştia au fost privite mai mereu de către oamenii de ştiinţă tot un soi de basme. 

Cercetările din ultimele decenii au schimbat însă perspectiva asupra poveştilor cu amazoane. Şi asta în special datorită descoperirilor arheologice care au dovedit că amazoanele au existat cu adevărat şi chiar, aproximativ, în zonele descrise de Herodot, evident fără exagerările şi înfloriturile specifice miturilor.

Războinicele din nordul Turciei îmblânzite prin sex

Prima menţiune despre amazoane o întâlnim în poemele homerice, mai precis, în Illiada. În versurile lui Homer, amazoanele sunt numite antianeirai şi erau egale bărbaţilor. Au luptat de partea troienilor conduse de regina lor Penthesilea. De altfel, Artktinos din Milet ceva mai târziu preia povestea şi inventează şi alte pasaje, transformând-o pe regina amazoană Penthesilea în ucigaşa lui Ahile. În orice caz, prima menţiune a acestor femei războinice este din epoca bronzului sau epoca eroică a lui Homer. Şi alţi autori antici au scris poveşti despre amazoane, inclusiv Plutarh care scria despre războaiele purtate de amazoane contra Atenei, după ce Tezeu le-ar fi răpit regina. 

Cu toate acestea, cea mai cunoscută şi explicită poveste despre amazoane ne-o oferă Herodot în secolul al V-lea îHR. De altfel, este şi cea care conţine cele mai multe elemente cât mai apropiate de realitate. Herodot scria că amazoanele au fost descoperite de un grup de aventurieri greci pe coastele Asiei Mici, adică undeva prin nordul Turciei de astăzi. Erau femei războinice care luptau călare şi trăgeau de minune cu arcul din goana calului. Grecii au reuşit să le răpească şi le-au închis în calele navelor. Apoi au ridicat pânzele şi au plecat către casă. Amazoanele au reuşit să evadeze şi i-au ucis pe răpitori. Fiind războinici călare şi nicidecum navigatori, acestea nu au reuşit să îndrepte corabia înapoi către casă. Au plutit în derivă până au ajuns pe ţărmurile Crimeei de astăzi. Stăpânii stepelor din acea zonă erau sciţii, temuţii războinici călare. 

Deşi sciţii erau, în mare parte, călăreţi-nomazi, cei care locuiau în zona naufragiului amazoanelor erau aşa numiţii ”sciţi regali”, sedentarizaţi şi îmbogăţiţi din comerţ. Aceştia locuiau într-un soi de aşezări asemănătoare oraşelor. Amazoanele, spune Herodot, odată ajunse pe ţărm au furat cai şi s-au apucat de ceea ce ştiau mai bine, războiul călare. Au jefuit aşezări şi au reuşit să-şi consolideze puterea în zonă. Sciţii s-au gândit să strângă oameni şi să ucidă jefuitorii. Când au aflat că sunt femei, au adoptat altă strategie, trimiţând în stepe un grup de burlaci foarte frumoşi. Aceştia şi-au făcut tabăra şi au început să cerceteze zona, iar unul dintre aceştia a întâlnit o amazoană. El a început să-i facă avansuri, ea a acceptat. Au făcut sex şi au stabilit o nouă întâlnire, dar cu condiţia să-şi aducă şi o prietenă. Aşa s-a ajuns ca bărbaţii sciţi să stabilească o legătură cu amazoanele şi în cele din urmă să le asimileze. Amazoanele au ajuns să populeze numeroase legende şi au fost descrise ca femei brutale, care urăsc bărbaţii şi îi folosesc doar pentru procreare, care-şi taie un sân pentru a trage mai bine cu arcul sau arunca suliţa şi multe altele.

Războinicele stepei în lumina descoperirilor arheologice

Evident, şi povestea lui Herodot a fost considerată mai mult basm decât adevăr istoric, iar existenţa amazoanelor nu a putut fi probată în niciun fel, asta până când o serie de descoperiri arheologice au scos la iveală dovezi privind existenţa, dacă nu explicit a amazoanelor, măcar a femeilor războinice. În ultimele decenii, arheologii au descoperit, în morminte tumulare cu precădere, din Asia de Vest şi Rusia, rămăşiţe ale unor femei însoţite de un inventar marţial, în special arme, dar şi obiecte care indicau un statut aparte de războinici. De asemenea, o parte indicau faptul că acestea au suferit o moarte violentă.  ”Arheologii au descoperit rămăşiţe omeneşti îngropate cu arcuri şi săgeţi, cu tolbe, suliţe, lănci şi schelete de cal. La început, s-a considerat că oricine era îngropat cu arme în acea regiune trebuia să fie un războinic bărbat. 

Dar cu ajutorul testelor ADN şi al altor analize bioarheologice s-a ajuns la concluzia că o treime din femeile sciţilor ale căror morminte au fost găsite, aveau arme în inventar şi suferiseră diverse răni în luptă. Este o dovadă copleşitoare că aceste femei se potrivesc descrierilor făcute anticelor amazoane”, arată specialista Adrienne Mayor  în “The Amazons: Lives and Legends of Warrior Women Across the Ancient World.” Una dintre cele mai importante descoperiri care pot dovedi existenţa femeilor războinic în antichitate, în stepele euro-asiatice, a fost făcută în 1990 la Pokrovka, în zona stepelor Uralilor, la graniţa cu Kazahstan. Este vorba, de această dată, despre 150 de morminte aparţinând unei alte populaţii de războinici călare nomazi, şi anume sauromaţii. Mormintele tumulare aveau o vechime de peste 2000 de ani, iar printre acestea s-au descoperit şi rămăşiţe de femei războinice înmormântate cu tot cu arme. Au atras atenţia rămăşiţele unei tinere femei. Aceasta avea picioarele deformate de la viaţa dusă călare. 

Era înmormântată cu un pumal de fier în partea stângă şi cu o tolbă care conţinea 40 de săgeţi. De fapt, din acestea au mai rămas doar vârfurile de bronz. Numeroase alte femei înmomrmântate cu arme aveau urme de răni provocate de arme. Una dintre acestea avea încă, în interiorul scheletului, un vârf de săgeată îndoit. O altă constatare interesantă a echipei de cercetători a fost că toate femeile războinice erau înalte pentru vremurile în care trăiau, având aproximativ 1.70 meti înălţime. O altă descoperire interesantă a avut loc în anul 1969, lângă oraşul Almaty din Kazahstan. Într-un tumul, arheologul sovietic Kemal Akishev a descoperit un schelet înconjurat de comori, aparţinând triburilor scitice din cultura Saka. Inventarul deosebit de bogat includea o tunică somptuoasă ornată cu 2400 de plăci de aur, stânsă la brâu cu o centură deasemenea placată cu aur şi care avea ca decoraţiuni 13 capete de cerb, evident tot din aur. Totodată, defunctul purta un colan din aur, o spadă frumos lucrată, cercei şi o podoabă pentru cap impresionată sub forma unui con sau a unui turn. Craniul era prea distrus pentru a fi determinat sexul, de aceea Akishev a tras concluzia că poate fi vorba de scheletul unui războinic tânăr, a unui prinţ scitic, mort în perioada adolescenţei. 

A fost numit ”Omul de Aur” şi după desfinţarea blocului sovietic a devenit simbol al Kazahstanului. În anii 70, însă, un arheolog american, Jeannine Davis Kimbal, care a lucrat cu Akhisev, şi-a dat seama cercetând inventarul şi rămăşiţele că este vorba despre o femeie. Mai precis, o femeie războinică din neamul sciţilor, cu un statut social foarte înalt. De altfel, ceea ce purta pe cap femeia era un acoperământ specific femeilor din zona stepei, întâlnit şi astăzi în Mongolia. Tot în categoria descoperirilor de top poate fi încadrată şi ”prinţesa gheţii”. Este vorba despre rămăşiţele foarte bine păstrate ale unei femei scitice decoperite de arheologul rus Natalia Polosmak, în anul 1993. Descoperirea a fost făcută pe platoul Ukok în zona Munţilor Altai, sud-estul Siberiei, lângă graniţa cu China. Natalia Polosmak a efectuat săpături în cadrul unui tumul vechi de 2500 de ani aparţinând culturii Pazyryk, o cultură a epocii fierului caracteristică sciţilor. Femeia era înmormântată cu un inventar bogat. Lângă ”sicriul” din lemn se aflau scheletele a şase cai, dar şi harnaşamentul acestora. Caii aparţinuseră defunctei. Aceasta era îmbrăcată în blănuri şi într-o rochie din lână. Totodată, cercetătorii au fost  impresionaţi de tatuajul femeii, un grifon şi alte elemente marţiale. De asemenea, femeia era înaltă, având în jur de 1.70 metri.

Paznici la turme sau confrerii războinice

Prin prisma noilor cercetări s-au emis multe ipoteze privind viaţa amazoanelor din lumea stepelor euro-asiatice. Este cunoscut faptul că acestea erau ceva obişnuit în lumea războinicilor nomazi. Făceau parte în special din triburile sciţilor şi a sauromaţilor. Erau luptătoare de statură înaltă, care, asemeni bărbaţilor din aceste triburi, stăpâneau arta războiului călare, cu săgeţi trase din goana calului şi atacuri ucigătoare şi rapide. Adrienne Mayor spune că aceste femei petreceau foarte mult timp în şaua calului. De aceea aveau picioarele curbate, în formă de paranteză. De altfel, acest aspect este confirmat şi de unele descoperiri arheologice. Majoritatea purtau tatuaje elaborate cu elemente războinice, fapt dovedit arheologic. Mayor spune că beau lapte fermentat de iapă, fumau cannabis alături de bărbaţi (n.r. - fumigaţiile cu cannabis erau un obicei atestat la sciţi) şi petreceau cot la cot cu aceştia. 

Este o informaţie care însă nu poate fi dovedită arheologic. Acelaşi specialist crede că amazoanele puteau face parte din confrerii războinice aparte în lumea scitică şi trăiau cu bărbaţii doar pentru plăceri sexuale şi perpetuarea speciei. Evident, nici acest lucru nu poate fi dovedit. Mai mult decât atât, un alt specialist, Davis Kimball, crede că femeile populaţiilor de stepă, nu făceau parte din confrerii separate, şi nici nu practicau doar războiul, ci dădeau doar o mână de ajutor bărbaţilor atât în război, cât şi la paza turmelor. ”Aceste femei erau un fel de războinici. Nu purtau războaie tot timpul, dar protejau turmele şi teritoriul atunci când era necesar”, preciza Kimball pentru ”The New York Times” în anul 1997.  Nu în ultimul rând, amazoanele scitice sunt creditate cu inventarea pantalonilor pentru femei, un accesoriu util în războiul călare.

 Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

 Festival Medieval la Timişoara. Războinici din trei ţări vor participa la competiţii de luptă cu arme reale

Secretele „Nemuritorilor“, trupele de elită ale Orientului antic. Erau duşmanii de moarte ai spartanilor

 

 

 

 

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: