Adevărul despre viaţa în Dacia romană, provincie constant devastată de revolte şi invazii. Misteriosul „prinţ“ dac aflat în fruntea barbarilor şi răsculaţilor
0Procesul de integrare a Daciei în Imperiul Roman a fost dificil şi îngreunat de numeroasele revolte ale autohtonilor. Triburile dacilor din teritoriile ocupate nu au acceptat aproape niciodată cu uşurinţă stăpânirea romană. Cel puţin, nu imediat după războaiele daco-romane. Mai mult decât atât, provincia Dacia a suferit din cauza numeroaselor invazii făcute de dacii liberi.
Încă din timpul stăpânirii lui Burebista, cu un secol înainte de Hristos a apărut perspectiva războiului între romani şi triburile geto-dacilor. După numeroase incursiuni ale dacilor la sud de Dunăre dar şi după o politică expansionistă tot mai ameninţătoare a Romei în zona Dunării, între Imperiu şi triburile dacilor s-a iscat conflictul deschis.
După un prim război încheiat cu o pace considerată umilitoare de romani şi în care războinicii daci şi-au arătat puterea militară, au urmat conflictele decisive din timpul împăratului Traian. Este vorba despre cele două războaie deosebit de grele inclusiv pentru romani, din 101-102 d HR şi 105-106 d Hr. În acest război împăratul roman s-a implica personal şi a mobilizat numeroase trupe. În cele din urmă regatul lui Decebal a fost cucerit iar Dacia a devenit provincie romană.
Mai precis la 11 august 106 d HR se încheia cel de-al doilea război daco-roman şi aşa cum arată Diploma militară descoperită la Porollisum a fost organizată provincia Dacia. Această provincie ar fi avut în jur de 240 de kilometri pătraţi şi cuprindea zonale de astăzi ale Olteniei, Banatului şi Transilvaniei intra-carpatice plus o parte a Munteniei. În afara provinciei rămâneau regiuni întinse ocupate de triburi dacice foarte războinice. Este vorba despre Moldova de astăzi, Maramureşul şi Crişana teritorii controlate de triburile carpilor, costobocilor şi a dacilor mari.
Moartea lui Traian aduce începutul haosului
În timpul domniei lui Traian, aşa cum arată şi inscripţiile de pe monedele vremii, Dacia a fost o provincie pacificată. Triburile dacilor păreau înfrânte definitiv. De altfel, se spune că împăratul Traian ar fi rămas un an de zile în noua provincie pentru organizare ei, fiind aici comasate un număr mare de trupe. Provincia Dacia era de rang imperial şi era condusă de un legatus augusti pro praetore, guvernator de rang senatorial, spre deosebire de provinciile mai mici şi mai puţin importante conduse de guvernatori din ordinul ecvestru. Primul guvernator al Daciei romane a fost senatorul Decimus Terentius Scaurianus. Capitala noii provincii a fost fixată la Ulpia Traiana Sarmisegetusa construită între 108 d HR şi aproximativ 110 d, în apropierea vechii capitale dacice. Începe procesul de urbanizare în Dacia şi exploatare economică a noii provincii.
De altfel o bună perioadă de timp, istoriografia românească a prezentat idilic aceast proces de romanizare şi civilizare a Daciei romane, amintind în treacăt sau deloc de numeroasele frământări apărute în cadrulo acestei provincii. În realitate provincia a fost sfâşiată de revolte şi invazii barbare, ajungându-se în cele din urmă la abandonarea ei. Imediat după moartea lui Traian, petrecută în 117 d HR,în provincia Dacia a izbucnit haosul. Autohtonii se revoltă nemulţumiţi de faptul că Traian îi pedepsise cumplit pentru rezistenţa opusă în timpul războaielor dacice. Mai precis, autorul latin Lactantius preciza că Traian le-a impus dacilor, taxe grele drept pedeapsă pentru încăpăţânare şi le limitase oarecum mişcările. Pe lângă revolta din interior, Dacia a fost atacată de barbarii din afara Imperiului. Mai precis din nord şi din est au năvălit sarmaţii şi dacii liberi, este vorba în special despre triburile războinice ale carpilor.
Aşa cum arată o serie de texte romane, a fost un război în toată regula. Se bănuieşte că a fost un atac conjugat, bine planificat al carpilor şi sarmaţilor într-o deplină înţelegere cu autohtonii din provincia Dacia. Aşa s-ar explica cum răscoala internă a coincis cu atacul devastator al barbarilor. În urma acestei invazii, Iulius Quadratus Bassus, guvernatorul Daciei, este omorât iar jaful cuprinde întreaga provincie. Mai mult decât atât podul de peste Dunăre este incendiat într-o încercare de a împiedica pe romani să trimită întăriri. Noul împărat, succesorul lui Traian şi favoritul său, Hadrian aproape că a abandonat Dacia în urma acestor lupte cu răsculaţii daci dar şi cu carpii din Moldova, ajutaţi de triburile sarmate ale yazigilor şi roxolanilor. Cel puţin aşa se arată în Historia Augusta.
Compromisurile lui Hadrian şi o perioadă de relativă linişte
Hadrian a comasat trupe auxiliare suplimentare în Dacia, a reuşit să potolească revoltele şi a început să i-a măsuri pentru potolirea carpilor şi sarmaţilor. Mai precis, sarmaţilor le-a oferit drepturi economice dar şi zone pentru a se stabili în zona Pannoniei. Carpilor le-a plătit stipendii iar dacilor din provincia romană le-a ridicat de pe umeri povara penalităţilor fiscale puse de Traian. Totodată pentru o mai bună apărare şi administrare în condiţiile acestea vitrege, Hadrian a împărţit Dacia în trei părţi, Dacia Superior, Inferior şi mai apoi Porolissensis. Totodată a dezvoltat o politică masivă de recrutare a tinerilor daci în rândurile trupelor auxiliare romane. Mai mult decât atât i-a o serie de măsuri economice şi politice prin care a încercat să strângă legăturile administraţiei romane cu autohtonii. Toate aceste măsuri au dus la o perioadă de pace în Dacia, lipsită de revolte şi invazii barbare.
Dacia trecută prin foc şi sabie
După moartea lui Hadrian, pe tronul imperiului ajunge Antoninus Pius. Noua domnie, vine cu noi invazii în Dacia. Astfel din 138 d HR şi până în 159 d HR, au loc invaziii aproape anuale ale dacilor liberi, mai precis ale carpilor în colaborare cu sarmaţii. Istoricul Iordanes spunea despre carpi că „erau o rasă de bărbaţi dispuşi mereu să plece la război, în special cu romanii”. Au loc şi revolte ale autohtonilor deşi de mică amploare. Cea mai puternică invazie a avut loc în anul 143 d HR atunci când vechile izvoare, mai ales panegiricul lui Aelius Aristide, vorbesc despre o adevărată „nebunie a geţilor“.
A fost cel mai probabil o nouă răscoală coroborată cu o invazie violentă a carpilor şi costobocilor, triburile războinice ale dacilor din nordul şi estul României de astăzi. Antoninus Pius a fost nevoit să adică noi trupe, mai ales cohorte auxiliare pentru a înăbuşi revoltele şi a-i alunga pe invadatori. Atacurile erau deosebit de violente şi nici măcar întărirea limes-ului pe Somş nu a rezolvat situaţia. S-a ajuns ca în anul 158 d Hr, romanii să ajungă din nou într-o situaţie gravă în Dacia. Au fost aduse numeroase întăriri şi după lupte grele dacii au fost pacificaţi iar războinicii din teritoriile extra-carpatice respinşi. Tocmai de aceea Antoninus Pius şi-a luat titlul de Dacicus Maximus. Cu toate acestea, ce era mai rău abia urma să vină în Dacia romană. În timpul lui Marcus Aurelius, împăratul filosof, răscoalele şi invaziile în Dacia au cunoscut o violenţă fără precedent.
De altfel în această perioadă, 167 d HR şi 180 d HR, Imperiul a fost nevoit să facă faţă unei serii de invazii greu de stăvilit. Cei care au dat cele mai mari bătăi de cap lui Marcus Aurelius au fost marcomanii, triburi germanice sălbatice şi puternice. În aceste războaie au fost antrenaţi toţi barbarii din afara limes-ului, inclusiv sarmaţii, carpii şi costobocii. Evident în Dacia, a fost prăpăd. Dacilor l-i s-au alăturat sarmaţii, yazigii în special dar şi goţii. Dacia a fost efectiv trecută prin foc şi sabie. Profitând de invazie, populaţia dacică s-a răsculat din nou. Oraşele au fost atacate şi jefuite. Însăşi Ulpia Traiana Sarmisegetusa a fost la un pas să fie ocupată. Totul în jur a fost jefuit. În anul 167 d HR în special, carpii, costobocii şi sarmaţii, jefuiesc Dacia, Raetia, Noricum, Pannonia. Apoi coboară şi pradă pe ţărmurile Mării Negre, jefuiesc prin Balcani şi ajung până la Atena. Marcus Aurelius Fronto, numit comandant unic al Moesiei Superior şi al Daciei, de către Marcus Aurelius este ucis în luptă de triburile dezlănţuite. De altfel costobocii au fost o adevărată bătaie de cap pentru Marcus Aurelius în timpul celor 19 ani cât a condus imperiul. Carpii la rândul lor au semănat teroare mai bine de un secol jumătate în imperiu. „Informaţiile oferite de izvoarele scrise lasă să se inţeleagă că, in prima jumătate a secolului III, carpii ocupau un loc de frunte între celelalte populaţii dacice libere din regiunile est-carpatice.
Autoritatea lor este recunoscută, iar atacurile organizate impotriva Imperiului roman, la care îşi asociază uneori pe sarmaţi şi pe goţi, sint de o forţă rar întîlnită, mai ales pînă în vremea lui Filip Arabul (244-249)“, scria Ion Ioniţă în ”Din istoria şi civilizaţia dacilor romani”. Pentru a restabili ordinea în zonă, Marcus Aurelius oferă atât stipendii dar şi comasează Legiunea a V a Macedonica şi vexillatio din Legio X Fretensis, Legio XI Claudia şi Legio I Italica. După Marcus Aurelius, revoltele locale au scăzut în intensitate dar invaziile au continuat cu şi mai multă forţă. În anul 249 d HR, o uriaşă armată confederată formată din goţi, bastarni, taifali, vandali şi carpi atacă Dacia şi Moesia. Un corp din această mare armată confederată, din care se pare făceau parte şi numeroşi carpi, supune capitala Daciei Romane, Sarmisegetusa.
Misteriosul „prinţ al dacilor“
Interesant este faptul că în izvoarele latine apare şi numele unui barbar care conducea aceste invazii în timpul lui Marcus Aurelius. Se numea Tarbos şi este amintit de Dio Cassius. Despre el se spune că ameninţa provincia şi că cerea un soi de taxă de protecţie pentru a-şi ţine în frâu războinicii. „Marcus Antoninus a rămas în Pannonia pentru a primi soliile barbarilor. Într-adevăr atunci veniseră mulţi la el. Unii sub conducerea lui Battarios, un copil de doisprezece ani îi oferiră alianţă, primind bani şi alungară pe Tarbos, un dinast vecin cu el. Acesta mergea în Dacia, cerea bani şi ameninţa că are să vină cu război, dacă nu-i va primi“, scria Dio Cassius.
Acest Tarbos cel mai probabil se afla în vecinătatea provinciei Dacia, ceea ce i-a dus pe unii specialişti cu gândul că ar fi fost o căpetenie carpică sau din neamul costobocilor. De exemplu Constantin Daicoviciu scria că acest Tarbos era un spi de prinţ care ar fi condus cetele de răsculaţi şi năvălitori, el fiind cel care a pus în pericol Sarmisegetusa. ” Generală şi mult mai puternică decât precedentele răscoale a fost cea dintre anii 166 ‒ 180, în timpul războaielor marcomanice, când cete de răsculaţi şi năvălitori sub conducerea unui prinţ Tarbos pătrund adânc în provincie punând în pericol însăşi capitala Daciei, Sarmisegetuza Ulpia Traiana.“, preciza istoricul român. Nu există prea multe informaţii despre acest Tarbos,însă, şi despre originea sa etnică.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
