Adevărul despre războaiele dintre daci şi romani. De ce a vrut Traian să cucerească Dacia şi cine a provocat conflictul

Adevărul despre războaiele dintre daci şi romani. De ce a vrut Traian să cucerească Dacia şi cine a provocat conflictul

Războaiele daco-romane pe Columna lui Traian FOTO Adevărul

Războaiele daco-romane au fost conflicte deosebit de sângeroase în urma cărora o parte a Daciei a fost cucerită şi transformată în provincie romană. În teritoriul ocupat a fost declanşat procesul de romanizare, tocmai de aceea aceste războaie reprezintă o pagină deosebit de importantă în istoria românilor.

Ştiri pe aceeaşi temă

În urma războaielor daco-romane din 101-102 d Hr şi 105-106 dHr o parte a teritoriului locuit de triburile dacice a intrat sub dominaţie romană. Mai precis este vorba despre o zonă aferentă astăzi Transilvaniei, Banatului şi a unei bune părţi a Olteniei dar şi a Dorbrogei. Întregul ţinut menţionat a fost transformat în provincie romană, supus procesului de romanizare. 
 
Tocmai de aceea războaiele daco-romane au o conotaţie aparte în istoriografia românească. În orice caz au fost două conflicte deosebit de importante în lumea antică, post Christum, în special pentru Imperiul Roman, care în acest fel a scăpat de un adversar redutabil în zona carpato-danubiano-pontică. A fost practic un conflict foarte ”mediatizat” la aceea vreme, iar împăratul Traian, unul dintre cei mai buni lideri ai Imperiului Roman, a imortalizat aceste conflict pe un monument care şi astăzi se află în capitala fostului Imperiu Roman şi căruia îi datorăm multe informaţii despre războiele dintre daci şi romani.
 
Dacii, barbarii turbulenţi de la Dunăre
 
După moartea lui Burebista, aproximativ în anul 44 îHr, regatul dac s-a fragmentat în multe alte formaţiuni politice de mici dimensiuni şi cu o influenţă şi totodată o putere militară mult limitată. Evident un centru al puterii laice dar mai ales religioase a rămas în zona Munţilor Şureanu, la Sarmisegetusa Basileion, puternica capitală a marelui Burebista. În acest teritoriu regii-sacerdoţi controlau şi aveau în grijă vechea zonă sacră. În rest, mici căpetenii luptau sau se aliau cu romanii după cum le dictau interesele. De altfel odată cu instaurarea imperiului, prin victoria lui Octavian asupra rivalilor săi, romanii au început să preseze tot mai mult la Dunărea de jos. A fost organizată provincia Moesia iar treptat, căpeteniile geţilor din Dobrogea au fost supuse de legiunile romane iar teritoriul lor inclus în Imperiu. De altfel dacii, neamuri foarte războinici şi foarte renumite pentru vitejia şi tradiţia lor militară în lumea barbară, erau ca un ghimpe în coasta romanilor şi le dădeau bătăi de cap în mod constant. Nu de puţine ori au trecut Dunărea îngheţată şi au devastat Moesia. 
 
„Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să se coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo, dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, dacii nu au putut fi înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi”, scria istoricul latin Annaeus Florus. De altfel hărţuielile şi micile conflicte între triburile dacilor şi romani au fost destul de dese. Totul a culminat cu un ataca neprovocat al dacilor la sud de Dunăre în anul 85-86 d Hr în timpul domniei împăratului Domiţian. Bătrânul rege Duras îşi trimite ”câinii războiului” peste Dunărea îngheţată, probabil comandaţi de tânărul tarabostes Decebal şi pur şi simplu devastează cumplit provincia. Războinicii daci îl ucid până şi pe guvernatorul Moesie, Oppius Sabinus, îi retează capul şi îl poartă ca pe un trofeu. A fost o provocare prea făţişă şi prea umilitoare pentru romani. A fost pasul către un război ce va însemna sfârşitul stăpânirii dacilor la nord de Dunăre. 
 
Primul conflict are loc în anul 87 d Hr, imediat după invazia Moesiei. Cornelius Fuscus, un comandant roman experimentat pleacă cu o armată la nord de Dunăre. Decebal era deja la cârma regatului dac. Iniţial cere pace, văzând numărul mare ale trupelor romane. ”Un izvor antic ne spune că Decebal, văzând mulţimea trupelor trimise contra sa, ar fi fost dispus să încheie pace dar i-a fost refuzată. Atunci a trimis vorbă că pe viitor, dacă romanii vor vrea să încheie pace cu el, le-o va acorda numai în schimbul unei sume care să reprezinte câte doi oboli de fiecare roman din Imperiu. Era evident o sfidare”, spune Constantin C. Giurescu în ”Istoria românilor”. Culmea, aceste conflict începea promiţător pentru daci. Decebal îl aştepată cu războinicii săi, pe Cornelius Fuscus, într-un loc strategic numit Tapae. Armata romană este pur şi simplu spulberată de triburile dacilor, iar stindardele Romei au fost luate drept pradă de război. Era o umilinţă cumplită pentru marele Imperiu. În anul 88 d Hr, o altă armată condusă de această dată de Tetius Iulianus, fiindcă de altflel Cornelius Fuscus şi-a lăsat oasele la Tape în 87 d Hr, atacă din nou regatul lui Decebal. 
 
Bătălia are loc tot la Tapae dar romanii reuşesc să câştige de această dată. A fost însă o victorie de care nu se putea bucura. Câştigată la limită şi cu pierderi uriaşe, atacaţi de quazi şi marcomani, romanii acceptă pacea în condiţiile impuse de Decebal. ”Domiţian dă serbări mari la Roma şi celebrează un triumf asupra dacilor. Nu împinge însă îndrăzneala aşa de departe încât să-şi ia titlul de Dacicus. Gurile rele din Roma afirmau chiar, faptul n-ar mira din partea aceluia care petrecea la Naissus în timp ce legiunile îi erau distruse în Dacia, că obiectele de preţ, care împodobeau ca pradă triumful lui Domiţian, fuseseră luate în realitate din tezaurul imperial”, adaugă Giurescu. Practic, pacea din 89 d Hr, cu dacii, a fost o adevărată catastrofă de imagine pentru romani. Regele dac nu numai că păstra prada de război dar mai era şi plătit pentru a-şi ţine războinicii în frâu de la alte atacuri asupra regiunilor imperiale.
 
De ce a vrut Traian să cucerească Dacia ?
 
Megalomania, tirania dar şi umilinţele administrate de barbari imperiului i-au adus lui Domiţian pierzania. A fost asasinat de un libert iar în locul său a fost ales un bătrân senator, Nerva. Nu a trecut multă vreme până când acesta a lăsat locul favoritului său, Traian, un hispanic energic, un om al războiului cu multă experienţă în conducerea trupelor pe câmpul de luptă. Traian era un împărat mândru, energic şi totodată foarte războinic. Evident că nu vedea cu ochi buni umilinţa încasată de romani în faţa dacilor, în perioada 86-89 dHR. Multă vreme s-a spus că Traian dorea să cucereasă Dacia doar din motive economice. L-ar fi interesat aurul dacic şi grânele sale. Ipotezele sunt cât se poate de false spun specialişti de factură mai recentă dar şi vechii scriitori latini. Grânarul Romei era de fapt Egiptul iar aurul romanii îl vor prospecta ulterior, după cucerirea zonei. 
 
Principalul motiv ar fi fost faptul că dacii reprezentau un pericol constant pentru Imperiul Roman. Mai mult decât atât, romanii aveau deja războaiele lor cu parţii şi nu aveau nevoie de un adversar incomod în coastă. Cucerirea Daciei, reprezenta pentru Traian, pace la limes-ul dunărean.” După ce stătu câtva timp la Roma, Traian întreprinse o expediţie contra dacilor, gândindu-se la ţinuta lor şi fiind revoltat de tributul pe care ei îl primeau în fiecare an şi fiindcă vedea cum cresc puterile lor, şi îngâmfarea lor”, preciza Dio Cassius. Totodată se consideră că unul dintre principalele motive ale cuceririi Daciei a fost poziţia sa strategică.  
 
Primul război şi pregătirile excepţionale ale armatei romane
 
Războinicii daci erau consideraţi feroce. Cel puţin asta arată pregătirile speciale ale soldaţilor romani pentru a-I înfrunta. De altfel şi-au învăţat lecţia în urma primelor confruntări din perioada 86-88 d HR, atunci când războinici daci au făcut prăpăd în rândul legiunilor. Războinicii daci aveau o cultură a războiului aparte dezvoltată în secole de conflicte intertribale sau cu alte populaţii. Erau conduşi de o clasă războinici, numită tarabostes, bine echipaţi, bine înarmaţi. Grosul trupelor erau formate din cometai, oameni de rând, dar care aveau experienţa dar şi un adevărat cult al războiului. Trupele de elită ale dacilor era înarmate cu falx, o armă feroce. Cu aceast falx, o armă cu o lama curbă şi lungă, războinicii de elită puteau amputa mâini, picioare şi reteza capete.  ”Eficienţa acestor luptători, care, probabil, deschideau lupta prin crearea de breşe în rândurile inamicilor, a fost rezultatul combinării a două elemente inteligent asociate. Unul din acestea rezidă din forma specială a sabiei care datorită unghiului curburii, concentrează întreaga forţă de penetrare în vârful armei, care nu se pretează, deci, la împungere, acţiunea sa fiind maximă doar prin lovirea în forţă şi retezare. 
 
Caracteristica o face deosebit de periculoasă, chiar şi în cazul în care inamicul este protejat de armură, coif şi scut. Acesta din urmă, deşi exista posibilitatea penetrării lui, probabil că era „ocolit”, căci din cauza curburii sabiei, lama putea lovi peste scut în coiful oponentului”, scria arheologul Cătălin Borangic în articolul „Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Falx dacica”, apărut pe cclsebes.ro. Falx-ul dacic dar şi capacitatea de luptă a războinicilor daci i-au determinat pe romani să i-a măsuri urgente. ” ”Falx-ul i-a determinat pe romani să efectueze numeroase schimbări în echipamentul militar. Au introdus o piesă de armură, nefolosită anterior, ”manica”, au îmbunătăţit coiful roman şi s-au reîntors la forme modificate de lorica hamata şi lorica squamata, special pentru aceste campanii contra dacilor”, preciza Michael Schmitz în lucrarea sa ”The Dacian Threat, 101-106 AD”. 
 
De altfel Traian a tratat aceste războaie cu o seriozitate maximă, folosind un număr mare de legiuni, bine pregătite.  ”Cheltuielile făcute de Traian pentru acest război arată faptul că dacii reprezentau o ameninţare mult mai serioasă decât îşi imaginează mulţi dintre cercetătorii moderni”, scria Michael Schmitz în lucrarea sa ”The Dacian Threat, 101-106 AD”. Totodată împăratul participă personal la asaltul asupra Daciei. De cealaltă parte, Decebal începe să-şi strângă la rândul său aliaţii. Procedează la fel ca în anul 87 d HR. Încearcă să ceară pace lui Traian. Evident împăratul roman nu a acceptat. În primăvara anului 101 d Hr, Traian ordonă trecerea Dunării pe la Viminacium, pe un pod de vase. 
 
Ajunge, pe malul stâng la Lederata. Apoi urmează traseul către Arcidava, Centum Putei şi mai apoi către Berzobis şi Aixis, toate localităţile fiind identificate în Banatul de astăzi. Pe scurt, Traian trece din Moesie, din zona Serbiei de astăzi şi ajunge în Banat. De acolo urcă către capitala Sarmisegetusa. Din păcate mai multe nu se cunosc, comentariile împăratului privind războaiele dacice s-au pierdut, fiind păstrată doar această frază privind traseul armatei sale prin Banat, folosită mai târziu, în secolul al VI lea d Hr de Pricianus pentru a explica o regulă gramaticală. Înfruntarea dintre romani şi daci se dă tot la Tapae, locul strategic ales de daci. Bătălia este deosebit de sângeroasă iar Dio Cassius spune că însuşi împăratul Traian şi-a rupt cămaşa pentru a face bandaje pentru soldaţii săi răniţi. De altfel a fost o cumplită vărsare de sânge. Traian avea resurse. Decebal în schimb, nu. Romanii câştigă la limită bătălia şi îi împing pe daci către Sarmisegetusa. Romanii urmează valea Bistrei dar vine iarna şi desi Traian refuzase o nouă ofertă de pace din partea lui Decebal, luptele încetează din cauza vremii. De altfel romanii erau ocupaţi să-şi consolideze poziţia.
 
Bătălia decisivă nu s-a dat la Tapae
 
Războiul nu a fost decis la Tapae ci în Dobrogea. Decebal a vrut să rupă frontul roman şi să înceapă o contraofensivă, aşa cum obişnuiau dacii, pe timp de iarnă. Asta ar fi dus la distragerea atenţiei romanilor de la Sarmisegetusa şi mutarea ostilităţilor către provinciile imperiului. Mai precis, regele dac reuşeşte să stabilească alianţe cu sarmaţii, burii şi bastarnii. Mai apoi trece Dunărea, înaintează prin Dobrogea şi îi atacă violent pe romani. Au participat inclusive renumita cavalerie greu înarmată a sarmaţilor, catafractarii, acoperiţi cu solzi de armură din cap până în picioare. Aici s-a decis războiul spunea istoricul Florin Constantiniu. 
 
” Replica lui Decebal dezvăluie o gândire strategică de vast orizont: în timp ce armata romană era angajată în Banatul de astăzi, forţele unite ale dacilor, burilor şi sarmaţilor au trecut în sudul Dunării şi au înaintat prin Dobrogea, unde a avut loc o mare bătălie. În cursul ei, pierderile romane au fost atât de mari (calculele specialiştilor le evaluează la 3800de militari), încât Traian şi-ar fi rupt veşmintele pentru a putea fi legate rănile soldaţilor săi. Amploarea bătăliei şi însemnătatea ei sunt relevate şi de hotărârea împăratului de a înălţa pe locul încleştării un monument triumfal, Tropaeum Traiani (ale cărui vestigii au fost numite de cuceritorii turci „Biserica Omului" – Adamclisi). Victoria din Dobrogea a decis soarta campaniei. Decebal nu mai dispunea de forţe pentru a continua războiul, astfel că încheierea păcii devenea o stringentă necesitate. Regele dac a acceptat condiţiile dure impuse de Roma, care urmărea, pe această cale, să-l priveze pe Decebal de mijloacele sale de putere.”, scria Florin Constantiniu. Şi într-adevăr Decebal cere pace lui Traian, mai ales că însăşi parte a triburilor dace începeau să treacă la romani spun istoricii latini. Traian aceeptă în cele din urmă pacea dar de această data în condiţii umilitoare pentru regele dac. 
 
De altfel romanii reluaseră ofensiva în vara lui 102 d Hr şi au cucerit o serie de cetăţi importante, inclusiv, spune istoricul Constantin C. Giurescu, şi cea în care se aflau trofeele luate de la Fuscus cu ani în urmă. Romanii în vara lui 102 d Hr, au deschis drumul către Sarmisegetusa. Există chiar opinii care susţin că Sarmisegetusa a fost cucerită încă din 102 d Hr, în vara acelui an. Ca dovadă este invocată o descoperirea arheologică care ar plasa în 102 d Hr, ridicarea castrului roman din interiorul Sarmisegetusei unde staţiona Legio IV Flavia Felix. Practic în faţa tăvălugului roman, regele Decebal se supune.  ”Ajuns în faţa împăratului care îl primeşte stând pe jilţul domnesc, înconjurat de generalii şi steagurile armatei sale, regele dac, ai cărui însoţitori îngenunche la picioarele biruitorului, se supune. Împăratul îi acordă, de data aceasta, pacea, Decebal obligându-se să "înapoieze toate armele, maşinile şi meşterii primiţi de la romani, să predea dezertorii, să dărîme toate cetăţile şi să părăsească toate cuceririle făcute” , scria Constnatin C. Giurescu în ”Istoria Românilor”. 
 
Campania din 105-106 d Hr, sfârşitul regatului dac
 
Regele Decebal, spun autorii antici s-a umilit doar pentru a câştiga timp. A încălcat toate prevederile şi a contiuat să-şi întărească cetăţile, să primească transfugi şi să încerce să facă alianţe cu triburile barbare. ”nu că doară el ar fi avut de gând să se ţie de cele încheiate, ci numai pentru a scăpa din pierzania în care se afla”, spunea Dio Cassius. La rândul său Traian întăreşte linia de castre militare, precum cel de la Carsium, dar şi flota dunăreană. Totodată l-a însărcinat pe inginerul Apollodor din Damasc cu ridicarea unui pod peste Dunăre, teminat în primăvara lui 105 d HR. De altfel în 105 d HR, Traian pleacă să dea lovitura decisive lui Decebal, mai ales că regele dac, atacase pe sarmaţii yazigi aliaţii Romei dar şi încălcase toate prevederile tratatului de pace din 102 d HR. Armata romană a fost împărţită în două coloane. 
 
Una a trecut pe noul pod al lui Apollodor iar cealaltă pe la Oescus şi a urmat valea Oltului. Cele două coloane se întâlnesc şi trec mai apoi în Transilvania, prin pasul Turnul Roşu. Decebal apelează la o soluţie disperată şi trimite nişte asasini să-l ucidă pe Traian în cortul de campanie. Traian însă scapă asasinatului. Mai apoi regele dac îl capturează pe unul dintre comandanţii armatei romane, dar mai presus, cel mai bun prieten al lui Traian, generalul Longinus. Decebal cere lui Traian să se retragă. Dacă împăratul roman se va întoarce, Decebal îl va cruţa pe Longinus. În caz contrat îl va ucide în chinuri groaznice. Longinus i-a otravă şi cere să fie răzbunat iar Traian continuă campania. Cetăţile dacice cad în faţa tăvălugului roman. După un asediu greu în faţa Sarmisegetusei romanii reuşesc să cucerească capital dacică. Mai apoi începe vânătoarea iar povestea regatului dacic se termină cu moartea lui Decebal. 
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
 
citeste totul despre: