Ţăranii de elită ai lui Ştefan cel Mare. Călăreţii şi arcaşii de legendă care nimereau pasărea din zbor
0
Puterea militară a Moldovei lui Ştefan cel Mare se baza mai ales pe trupe de elită recrutate, în special, din rândul a două clase sociale. Este vorba despre mica boierime, dar şi despre ţăranii liberi sau răzeşii. Printre aceştia, se disting vitejii, cavaleria uşoară, dar şi arcaşii din nordul extrem al Moldovei.
Ştefan al III-lea Muşat ( 1457-1504), cunoscut drept Ştefan cel Mare, este probabil cel mai puternic simbol al lumii medievale româneşti.
Lider autoritar, cu o domnie lungă şi prosperă, Ştefan cel Mare şi-a impresionat contemporanii şi prin forţa militară a micului Principat peste care domnea. În lungii săi ani de domnie, Ştefan cel Mare a reuşit să învingă în numeroase bătălii, mari puteri ale lumii medievale, precum Regatul Ungariei, Regatul Poloniei şi chiar Imperiul Otoman în câteva rânduri.
Succesele sale militare s-au bazat atât pe carisma personală, dar mai ales pe un sistem eficient de fortificaţii, dar şi trupe de elită care reprezentau coloana vertebrală a armatei Moldovei.
Răzeşii şi micii boieri, războinicii prin excelenţă ai Moldovei
La apogeul puterii sale, Ştefan cel Mare putea aduna sub arme 60.000 de oameni. Oastea Moldovei, aşa cum arată şi specialiştii în istorie militară era formată din steagurile boiereşti, adică contingentele furnizate de feudali, garda domnească şi oastea cea mare sau grosul trupelor.
Pe lângă aceştia, Ştefan cel Mare a început să folosească şi mercenarii, în special populaţii germanice din Transilvania. Deloc de neglijat este grija pe care voievodul moldovean a acordat-o artileriei, o tehnologie militară la modă în aceea vreme în Europa.
Contrar stereotipurilor, promovate mai ales în perioada romantismului de secol XIX sau în perioada comunistă, baza armatei moldoveneşti nu era reprezentată de infanterie, acei ţărani luaţi de la coarnele plugului, prost înarmaţi şi prost echipaţi. Din contră, aşa cum arată anumite surse, grosul armatei moldoveneşti era reprezentat de cavalerie. În special, este vorba despre cavalerie uşoară şi în acelaşi timp capabilă să lupte, aşa cum cereau condiţiile, atât pe jos, cât şi pe spatele calului.
A.D. Xenopol precizează că din cei 60.000 de luptători moldoveni, Ştefan cel Mare se baza pe nu mai puţin de 40.000 de călăreţi.
„Supuşii (n.red. ai lui Ştefan cel Mare) sunt toţi bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă. Acest domn prea vestit poate să ridice la luptă 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreţi şi 20.000 de pedeştri”, arăta medicul veneţian Matteo Muriano, într-o scrisoare către dogele Republicii Veneţiei.
Totodată, clasele sociale care reprezentau coloana vertebrală a armatei ştefaniene erau mica boierime şi ţăranii liberi sau răzeşii. Practic, era vorba de trupe care se echipau pe cheltuială proprie şi care s-au transformat în adevărate elite războinice, specializându-se într-o anumită formă de luptă sau un mod de a purta război.
Specialiştii spun că în timpul lui Ştefan cel Mare contingentele aduse de marii boieri pe câmpul de luptă au scăzut ca importanţă. În special şi din cauza dualităţii marii boierimi în relaţia cu domnia, dar şi prin faptul că Ştefan cel Mare a promovat mica boierime, ca o clasă socială ataşată domniei, dar şi ţărănimea independentă.
Rapizi şi letali
În general, aşa cum arată şi cronicarii, baza armatei moldovene era o cavalerie uşoară şi rapidă care hărţuia inamicul şi făcea ravagii atunci când îl prindea descoperit. Era vorba despre ţărani liberi veniţi cu calul la oaste şi care serveau drept ”hânsari”. Ei sunt cei care i-au prins din urmă pe tătari la Lipnic, dar şi cei care au hărţuit în permanenţă trupele de invazie.
„Afară de curteni, mai toţi ceilalţi sunt ţărani cu şele neacoperite şi cu scări de stejar, dar voinici in atacul cu suliţa. Hrană poartă pe oblâncul şelei, brânză de burduf şi pâine albă”, preciza cronicarul polon Martin Bielski.
Acelaşi Bielski descrie şi atacurile letale ale acestor călăreţi-ţărani care constituiau baza armatei lui Ştefan cel Mare, din spusele cronicarului polonez. „Aveau un fel de suliţă cu două vârfuri, unul drept şi ascuţit ca un stilet, celălalt strâmb şi încârligat. Trecând repede pe lângă duşmani, cu vârful cel drept străpungeau, iar cu cel strâmb trăgeau de pe cal şi astfel făceau mari pagube”, preciza Bielinski. Pe lângă trupele de cavalerie, răzeştii furnizau principalele contingente de infanterie. Unele fiind adevărate trupe de şoc, înarmate cu ghioage lungi şi ghintuite sau securi.
„Nimereau pasărea înaintea uliului”
Pe lângă cavalerişti şi ţărani înarmaţi cu securi şi ghioage, armata Moldovei se mândrea cu arcaşi deosebit de pricepuţi. Legendele spun că elita arcaşilor moldoveni venea din zona Botoşaniului, din Cordăreni şi Tudora, oameni care trăiau lângă păduri dese şi seculare.
Tocmai de aceea şi-au format meşteşugul de a face arcuri şi totodată de a vâna cu mare pricepere. De altfel, numele unei familii boiereşti din zonă, dar chiar şi a comunei ar veni de la corzile arcurilor făcute pe aceste meleaguri, dar şi o dovadă a priceperii răzeşilor la tras cu arcul.
„Erau buni arcaşi. Aşa spun poveştile locului. Ştefan îi băga când situaţia era disperată. Trăgeau atât de precis încât nu scăpa nimeni. Erau antrenaţi să nimerească pasărea înainte ca uliul trimis să o vâneze, să o prindă”, spune Ion Mocanu, un localnic din Cordăreni.
În comuna Cordăreni s-ar fi aflat pe o ridicătură şi o fortăreaţă de lemn a acestor arcaşi de elită. Contingente de arcaşi de la Cordăreni ar fi făcut ravagii la Baia în rândurile armatei maghiare. De alfel, însuşi regele Matei Corvin a fost rănit grav de trei săgeţi moldoveneşti. Arcaşii au făcut prăpăd şi la Vaslui, dar şi în Codrii Cosminului. Era, totodată, deosebit de valoroşi la asedii.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Un tânăr dispărut în luna iulie, în Munţii Bucegi, găsit mort de către salvamontişti
Se încarcă comentariile...
