Şezătoare ca acum 100 de ani în casa unei foste educatoare din Botoşani. Cum salvează Niculina Andronache vechile tradiţii de la uitare

Niculina Andronache (65 de ani), o fostă educatoare din satul Vorona (judeţul Botoşani), ţine săptămânal în casa ei o şezătoare la care femeile din sat şi nu numai vin să înveţe de la ea meşteşugul aproape uitat al ţesutului şi al cusutului.

Casa Niculinei Andronache (65 de ani), o fostă educatoare din localitatea Vorona este, de şapte ani, gazda unor şezători cum se făceau pe vremuri: se cântă, se ţese, se poartă costumul tradiţional, se şi bârfeşte ca-ntre femei, dar, mai ales, se perpetuează obiceiuri. 

În fiecare sâmbătă, pragul casei lui tanti Niculina, aşa cum îi spune toată lumea, este trecut de fete şi femei de toate vârstele, gătite în straie populare, pregătite să-şi încerce îndemânarea pe gherghef sau la război. 

Niculina Andronache a ieşit la pensie de aproape cinci ani. Aparent nu mai are decât să-şi trăiască liniştită bătrâneţile, după 35 de ani de muncă. Voroneanca însă şi-a făcut un ţel din conservarea tradiţiilor, care sunt pe cale să se stingă în satul natal şi aşa s-a născut şezătoarea. 

„Vorona este un vechi sat de răzeşi, întemeiat pe vremea lui Ştefan cel Mare. Aici mereu a fost izvor de tradiţii româneşti. Tradiţiile pier şi nimeni nu mai încearcă să conserve sufletul nostru. Fără sufletul lui făurit în tradiţii, un popor moare“, spune convinsă Niculina Andronache. 

„Să aducă numai voie bună!“

Din casa Niculinei Andronache, o izbă (n.r. – casă ţărănească din bârne) specifică zonei de şes a Moldovei, joasă şi lutuită, cu tradiţionalul cerdac, se aud cântece populare. Vecinii au fost uimiţi când au văzut prima dată femeile îmbrăcate în costume populare, cu opinci, fote, batice şi salbe, ca de sărbătoare, intrând cu trăistuţe în casa fostei educatoare. Abia după câteva luni, s-a aflat în sat că la Niculina a lu’ Andronache, cum obişnuiesc să zică voronenii, este organizată o şezătoare, aşa cum făceau stră-străbunicii.

 Niculina Andronache, fosta educatoare care ţine şezătoare la ea acasă 

Niculina Andronache a chemat femei din sat să vină la ea acasă şi să coasă cămeşi pentru bărbaţi, ii pentru femei, costume populare pentru cei mici, brâie şi mai apoi covoare şi ştergare. Nu trebuiau să aducă nimic. „Să aducă numai voie bună, putere de muncă şi dorinţă de a învăţa“, spune Niculina.

Fosta educatoare are pasiunea pentru cusut din copilărie, în casa bunicii sale organizându-se şezători. 

„Am învăţat să cos de la bunica, odată cu mama. Mă simţeam desprinsă de orice griji când coseam. Bunica era cea care se pricepea cel mai bine la cusut şi la ea se organiza şezătoarea. Şi în momentele de restrişte, mă apucam să cos şi uitam de necazuri. Aşa făceau toate femeile încă de pe vremea bunicii. Veneau la şezătoare, coseau, cântau, vorbeau şi se scuturau de griji“, povesteşte Niculina Andronache. 

Minimuzeu de etnografie

Ideea organizării şezătorii i-a venit încă din anul 2000, de când a văzut că tinerii din sat nici la sărbătoare nu mai poartă costumul popular şi, mai ales, după ce şi-a dat seama că numai bătrânele satului mai ştiu să coasă, chiar şi un ştergar. Dar abia în urmă cu şapte ani, în pragul pensiei, a decis să facă şezătoarea la ea acasă. 

În lumina semiobscură a opaiţului dintr-o cămăruţă a casei Niculinei Andronache, zeci de femei s-au aşezat de-a lungul celor şapte ani, pe cuptorul tradiţional şi pe laiţe (n.r. – băncuţe), în jurul ustensilelor de ţesut şi cusut, aduse parcă din muzeele de etnografie. „Aici, la mine, am strâns de toate. Tot ce a fost tradiţional am reparat, am refăcut, am conservat. Se poate spune că am şi un muzeu în casă – un muzeu care este şi folosit. Ne întâlnim şi facem treabă. Dar cu veselie, uşor şi fără grabă. Ne mai spovedim una la alta, mai zicem de una, de alta, ca femeile. Dar mâinile nu stau degeaba“, spune tanti Niculina. 

Se aşază şi ea în mijlocul femeilor venite la şezătoare, la uriaşul război de ţesut. „Acest război de ţesut are 80 de ani. L-a făcut tatăl meu, după un model al străbunicului. Este trainic şi acuma. Numai la el fac covoare“, explică tanti Niculina, singura care ştie să-l mânuiască. 

Desculţă, trage, cu mâinile şi picioarele, fire, rame, bucăţi de material, după o tehnică parcă numai de ea ştiută. Celelalte fete venite la clacă, îngrămădite în dosul sobei sau pe laiţă, o privesc admirativ. 

Cod vestimentar-costumul popular

Fără costum popular, nu se intră la şezătoarea Niculinei. În timp ce cos sau ţes, femeile vorbesc, se apucă şi de cântat. Nu ritmuri moderne, ci melodii populare din repertoriul voronean, pe care tanti Niculina le „predă“ mai departe celor mai tinere. Unele cântece au o vechime şi de 150 de ani. 

„Este o şezătoare pentru femei. Cum se făcea din moşi-strămoşi. N-are lumea ce căuta cu blugi şi alte haine. Aici, la mine în casă, se intră în lumea tradiţiei“, adaugă tanti Niculina. În casa ei sunt binevenite toate femeile care doresc să practice meşteşugurile tradiţionale ale ţesutului şi cusutului.

Raluca Vasilică, o profesoară de la Vorona, ştie regula şi vine doar în costum popular

I-au trecut pragul, de-a lungul celor şapte ani, de la copile de numai 7 ani până la femei de 65 de ani. În ultimii ani, cămăruţa unde avea loc şezătoarea devenise neîncăpătoare. Aşa că, din cele patru camere câte are casa, Niculina a mai sacrificat una. În total, a ajuns să aibă două camere amenajate pentru clacă. Femeile se aşază după afinităţi şi prietenii ca să discute mai uşor şi să meargă lucrul mai repede. 

„Când vine vorba de tradiţii, eu mă bucur“

„La început, am ţinut aşa, mai pentru cunoscute. După aceea, dacă am zis că este şezătoare, şezătoare să fie! Am dat sfoară în ţară, cum se spune. Multe au venit din curiozitate. 

Crede că i-au trecut pragul peste 100 de femei. Puţine au rămas. Sunt unele care au familii de întreţinut sau altele pur şi simplu au plecat. Important este că au venit. Am două camere în care se face clacă. Mi-au ocupat casa, dar mă bucur. Când vine vorba de tradiţii, eu mă bucur“, se mândreşte tanti Niculina. 

Acum, la claca Niculinei Andronache participă 20 de fete şi de femei. Odată cu venirea primăverii, femeile care vin la şezătoare se împuţinează, fiind ocupate cu muncile câmpului, însă rămâne un nucleu de 20 de persoane. Şi pentru că iarna, cele două camere din casa Niculinei Andronache dedicate şezătorii devin neîncăpătoare, femeia se gândeşte să mai amenajeze şi o a treia cameră în anotimpul rece.

Şcoala de tradiţii şi viaţă

Niculina Andronache spune că a ales să organizeze această şezătoare la ea acasă fiindcă, dacă ar fi încercat să întemeieze o şcoală privată de meşteşuguri, ar fi pierdut timpul cu aprobări, căutări de spaţii şi alte cheltuieli. Totodată, casa ei este tradiţională şi amenajată în stil ţărănesc, oferind ambientul perfect pentru o astfel de activitate. Mai mult decât atât, Niculina nu numai că oferă spaţiu, ci şi încurajează practicarea meşteşugurilor tradiţionale. De când a început să organizeze şezătorile, de acum şapte ani, a devenit şi colaboratoare a Şcolii Populare de Artă din Botoşani, tocmai pentru a le învăţa tradiţiile pe fetele din noile generaţii. 

„Eu asta mi-am şi dorit: să transmit mai departe ceea ce se pierde. Nu vreau să piară meşteşugurile pe care le ştiu de la mama, şi mama de la bunica şi tot aşa. Eu pot să le învăţ“, adaugă tanti Niculina. De când a început această colaborare cu Şcoala Populară de Artă, pasiunea ei a devenit şi activitatea didactică. A început să le înveţe pe tinere, tainele ţesutului. 

Fetele lucrează la gherghef, la război de ţesut tradiţional sau, pur şi simplu, cos de mână. Le învaţă de toate – de la modul cum se confecţionează costumele populare la ştergare şi chiar covoare tradiţionale, făcute direct la războiul de ţesut. Cu migală, Niculina Andronache stă şi învaţă pe oricine doreşte. 

Cea mai tânără cursantă

La lecţiile pe care tanti Niculina le dă la fiecare şezătoare nu există taxe, cerere de însciere, note sau examene. La ea în casă intră cine vrea şi rămâne cui îi place meşteşugul tradiţional. Cea mai tânără dintre elevele care vin la şezătoarea din casa Niculinei Andronache este Dumitriţa, o copilă de 9 ani din Vorona. Spune că nu a trimis-o nimeni. A cerut voie, acum doi ani, de la părinţi şi a venit să-şi facă propriul costum tradiţional. Până atunci, l-a îmbrăcat pe-al mamei sale, de pe vremea când avea vârsta ei.

 Dumitriţa are numai 9 ani şi a venit să înveţe cusutul

„Am auzit de doamna Niculina de la învăţătoare şi am vrut şi eu să vin să cos. Mi se pare foarte frumos. Mi-a plăcut să văd costumele populare. Am văzut poze şi cu mama. Vreau să fac şi eu unul. Deocamdată, învăţ să cos. Doamna Niculina mi-a dat să cos un ştergar“, spune Dumitriţa. Îndemânarea copilei de clasa a treia este uimitoare. În câteva minute, reuşeşte să închege o porţiune din modelul destul de alambicat. 

Învăţând şi făcând

Tanti Niculina susţine că, de fapt, Dumitriţei nu a trebuit decât să-i arate o singură dată şi apoi a pus-o să lucreze. La fel a făcut şi cu celelalte fete. Le arată cum şi apoi le pune la treabă. Deocamdată, se rezumă la ceea ce au învăţat. Sunt nevoite să repete ceea ce le-a arătat tanti Niculina pentru a le intra în reflex. 

„La cusut, ne arată o dată, de două ori. După care trebuie să exersăm. Aşa ştiu şi de la bunici că se făcea. Te puneau să faci până îţi iese. Eu am văzut că, tot lucrând, fac pe de rost şi rapid modelul. Aici nu te ceartă nimeni. Dacă ai greşit, descoşi şi începi iarăşi“, spune Mariana Asaftei, o femeie din sat, mamă a doi copii, venită la şezătoare pentru a face un costum popular. Până atunci însă, ca pe vremuri la şezătoare, trebuie să treacă de anumite etape. Întâi, spune Niculina, trebuie să înveţe să coasă un ştergar şi apoi ceva mai complicat. 

Tanti Niculina în faţa războiului de ţesut vechi de 80 de ani

„Aici înveţi treptat. Înveţi de la celelalte. De la mine, de la cine îţi este mai aproape. Înveţi şi exersezi. Exact aşa au făcut şi bunicii noştri. Mai puţină teorie şi mai multă practică. Aici este şezătoare. Aici râdem, cântăm şi, în acelaşi timp, învăţăm. Nu există pedepse sau note“, spune tanti Niculina.

Poveţe pentru tinerele fete

Materialele folosite sunt tradiţionale. Se folosesc doar inul, cânepa şi pânzeturi obţinute prin metode tradiţionale. Fosta educatoare procură chiar şi fir de borangic pentru ii. Totodată, la şezătoare, cea mai bătrână, adică tanti Niculina, le dă şi poveţe celor mai tinere. Le arată ce-i de făcut şi le învaţă la diferite sărbători ce să facă şi să nu facă. 

„Doamna Niculina, dacă vede pe o fată mai supărată, o descoase şi o ajută să-şi uşureze sufletul. Apoi, ne dă tot felul de sfaturi. Ne arată cum făceau odinioară bătrânii în diferite situaţii şi ce mare dreptate au avut. Când este sărbătoare, ne atrage atenţia ce se spune din bătrâni că este interzis sau trebuie făcut. Pur şi simplu, este o atmosferă uluitoare. Parcă plec cu sufletul împăcat acasă. Mă simt mai româncă“, spune Mariana. 

Profesoarele, eleve în casa lui tanti Niculina

La început, la şezătoarea Niculinei Andronache din Vorona au venit doar cunoştinţele sale, apoi, tot mai multe femei din sat. Vestea s-a dus şi au început să vină sătence şi din cătunele învecinate. Astăzi, au ajuns la şezătoare până şi femei din municipiul Botoşani interesate de cusut şi de ţesutul la gherghef şi la război. Printre cele 20 de cursante de la şezătoare, sunt şi cinci profesoare şi educatoare. Predau fie la şcoala din Vorona, fie în municipiul Botoşani. Vin în fiecare sâmbătă acasă la tanti Niculina şi se lasă învăţate. 

„Am aflat întâmplător de această şezătoare, am căutat-o pe doamna Niculina şi am început să vin. Mi-a stârnit nişte amintiri plăcute. Bunica mea cosea aşa. Învăţ pentru mine, dar ca profesoară am şansa să transmit la rândul meu. Mă gândesc chiar să recomand această activitate şi elevilor“, spune Raluca Vasilică (32 de ani), profesoară la şcoala din sat. 

Florentina Burlacu, educatoare din Botoşani, vine la şezătoarea de la Vorona 

Educatoarele din Botoşani spun că după ce au fost la şezătoarea din Vorona, vor să organizeze aşa ceva şi la oraş. „Într-adevăr, tradiţiile se pierd. În oraşe, sunt aproape inexistente. Copiii trebuie învăţaţi, pentru a nu-şi pierde identitatea. De mici, trebuie să ştie melodii populare şi să iubească portul popular, măcar la sărbătoare. Începem cu cei mai mărişori să retransmitem ce învăţăm aici. Şi tradiţii, şi arta cusutului“, adaugă Florentina Burlacu (38 de ani), educatoare la o grădiniţă din Botoşani.

Cu ţeături voronene în Marea Britanie

Tanti Niculina spune că, în cei şapte ani de şezătoare, realizările au fost impresionante. În primul rând, pe la lecţiile de cusut şi de tradiţie au trecut aproape 120 de femei, dintre care unele cos şi astăzi, dar cel mai important rezultat este acela că tradiţiile voronene au fost reînviate. Ba chiar au ajuns şi peste hotare. Niculina Andronache a dus obiectele lucrate de femeile de la şezătoarea ei şi în Republica Moldova, Ucraina şi chiar până la Londra. 

„Etnografii din Botoşani ştiau că eu cos. Au aflat după aceea şi de clacă. Şi, de atunci, mă invită la târgurile meşterilor fie din ţară, fie din străinătate. Iau cu mine fete de la şezătoare, prin rotaţie, şi arătăm ce pot să facă românii. Am expus în Londra, pe malul Tamisei şi am avut un succes imens, în primul rând cu ştergarele, cămeşile şi trăistuţele“, încheie tanti Niculina. ;

 Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Tradiţii din Ţara Oaşului. Şezătoare înainte de Lăsata Secului

FOTO Bistriţenii au sărbătorit româneşte Dragobetele cu alai de nuntă şi şezătoare

FOTO Şezătoarea tradiţională, în era modernă. Bunicii fac ciorapi, copiii decoraţiuni de Crăciun