Relaţia specială pe care o aveau strămoşii noştri cu piatra. Cum a ajuns o mică localitate din Bistriţa-Năsăud să-şi facă o cooperativă cu 100 de pietrari
0
Deşi pare greu de crezut, acum 200 de ani, sate întregi din Bistriţa-Năsăud se ocupau cu „îmblânzitul“ pietrei. Acest meşteşug, pe care l-au dezvoltat locuitorii Transilvaniei mai mult din necesitate, întrucât nu aveau parte de sol productiv, s-a dovedit a fi profitabil şi i-a obligat să dezvolte un adevărat sector, important şi în zilele noastre.
Prezenţa în Transilvania de Nord-Est a unor roci cu proprietăţi fizico-chimice, care permiteau utilizarea lor în diverse scopuri, a făcut ca încă din Paleolitic acestea să fie folosite, dezvoltându-se numeroase metode de „îmblânzire” a pietrei.
De obicei, de prelucrarea pietrei se ocupau chiar locuitorii zonelor bogate în roci. Exploatarea a început practic prin mici găuri sau rupturi, transformate, mai apoi, în cariere mari, de unde se aprovizionau cu material de construcţie mai multe localităţi.
Cioplitorii de piatră se foloseau de metode şi unelte concepute chiar de ei, pe baza experienţei acumulate în tehnologia tradiţională. Chiar şi acum se pot vedea unelte, arme, obiecte, sculpturi şi construcţii din piatră, executate cu multe secole în urmă prin aceste metode.
„Pietrarii cunoşteau proprietăţile fizice ale diferitelor nivele sau intercalaţii din care era alcătuită roca. Ştiau să aleagă piatra potrivită pentru construcţii, elemente decorative, monumente funerare, pietre de moară”, explică cercetătorul ştiinţific Ioan Chintăuan, în Revista Bistriţei.
Din piatră se realizau temelii de casă, ziduri, pivniţe, laviţe, mese joase, stâlpi pentru porţi sau chiar podeţe în faţa caselor. De asemenea, se realizau vase de fântâni, monumente funerare şi statui.
Aceasta se extrăgea numai în perioada caldă a anului, între 30 şi 60 de zile, iar produsele rezultate erau destinate în primul rând nevoilor locale. De obicei, pietrarul care extrăgea roca era cel care o şi prelucra şi o valorifica ulterior, întreg procesul fiind dus la bun sfârşit de un singur om.
„Tuful de Dej”, roca omniprezentă la construcţiile din Transilvania
Cea mai folosită şi cunoscută rocă era „tuful de Dej”, fiind uşor de prelucrat şi cu o rezistenţă bună.Tuful şi gresia sunt componente ale zidurilor mai tuturor construcţiilor vechi de pe teritoriul Transilvaniei. Tuful îl întâlnim şi la elementele decorative. Rocile precum andezitul sau dacitul, datorită durităţii lor ridicate au fost rar prelucrate artistic, dar au avut o largă utilizare în construcţii şi la confecţionarea de stâlpi, monumente funerare sau pietre de moară.
„Pietrăritul, ca şi meşteşug, este prezent de mult timp pe acest teritoriu şi credem că era practicat de autohtoni, la care, în perioada ocupaţiei romane şi mai târziu, probabil, li s-au alăturat meşterii străini, ceea ce a contribuit la amplificarea exploatării, diversificarea pieselor şi a folosinţelor”, precizează cercetătorul Ioan Chintăuan.
Ciceu Corabia, localitatea dezvoltată de piatră
La câţiva zeci de kilometri de Bistriţa, în Ciceu Corabia, s-a dezvoltat pietrăritul din cauza solului care ducea la producţii slabe şi a faptului că piatra se găsea din belşug. Prima menţiune documentară despre pietrăritul din Ciceu Corabia datează din anul 1552, când, între darurile iobagilor din această localitate, sunt menţionate şi cinci pietre de moară.
În anii 1703 sunt menţionaţi trei tăietori de piatră, un cioplitor şi un olar, iar în anul 1715, numărul lor ajungea deja la 15. În 1750, în Ciceu Corabia erau deja 26 de pietrari. Acest meşteşug a fost alimentat şi de faptul că aici se găsea cea mai bună piatră de moară.
În anul 1930, aici ia fiinţă Cooperativa de producţie şi valorificare a pietrelor de moară, compusă din circa 100 de pietrari şi cărăuşi. Pietrele de moară realizate aici ajungeau în Bistriţa, Reghin, Zalău Târgu-Mureş, Cluj şi Sibiu.
Se încarcă comentariile...
