„Descântătoarele“, între vindecătoare şi unelte ale Diavolului. De ce apelau ţăranii români la aceste femei singuratice
0
Miraculosul, superstiţiile şi teama au dominat secole întregi viaţa şi realitatea satului românesc. În acest context, cele care reuşeau să menţină sănătatea populaţiei, folosindu-se de descântece, dar şi de ierburi erau descântătoarele. Tot ele erau cele care făceau rău „la comandă”, apelând la blesteme.
Superstiţiile şi miraculosul au avut un rol dominant în explicarea bolilor secole la rând, în special în zona rurală a ţării noastre. Locuitorii de la sat au fost dominaţi de teamă, dar şi de imposibilitatea de a-şi menţine şi apăra sănătatea.
Cu un sistem medical inaccesibil în zonele rurale, cum reuşeau ţăranii să-şi menţină sănătatea? Ei, bine, într-o proporţie covârşitoare apelau la descântătoare, acea femeie singuratică ce reuşea cu câteva descântece sau ierburi să le inoculeze ideea că se vor face bine.
Descântătoarele sau vrăjitoarele satului cultivau pentru săteni plante medicinale şi ierburi, fiind astfel medicii comunităţii, dar şi înţeleptele acesteia. Din cauza răului pe care-l puteau provoca cu ajutorul blestemelor şi al farmecelor, descântătoarele erau considerate unelte ale Diavolului, inspirând teamă în comunităţile rurale.
„Prin tradiţie, ele erau fie singuratice, fie se alăturau mai degrabă unui grup pentru celebrarea unor sărbători, pentru a învăţa una de la alta sau pur şi simplu în scopuri practice. Existau cazuri în care puterea descântecului nu avea efect decât dacă era făcut de mai multe decântătoare, ceea ce presupunea existenţa comuniunii de ritual. Toată cunoaşterea se baza pe memorare şi, ca să nu se piardă, ea trebuia transmisă altor persoane din generaţia următoare”, explică Olimpia Fărcaş, în „Descântătoarea în contextul social al satului tradiţional”.
Descântecele vindecau „bolile de dragoste” şi bolile animalelor
Ţăranii aveau încredere în puterea acestor descântece, care au ajuns să se „dezvolte” în funcţie de afecţiuni. Astfel, existau descântece despre care se credea că vindecau bolile de dragoste sau bolile fizice ale oamenilor şi ale animalelor.
Descântecele menite să vindece erau completate de unele care aveau drept scop să facă rău, „la cerere”, unor persoane. Atât cele vindecătoare, cât şi cele malefice trebuiau să fie realizate după un set de reguli.
De exemplu, nu se făceau descântece în zile de post (lunea, miercurea şi vinerea), duminica sau în alte zile de sărbători religioase. Un alt element paradoxal întâlnit la aceste descântece era invocarea Maicii Domnului în unele ritualuri.
Cele mai des întâlnite obicete folosite în ritualuri erau apa proaspăt adusă de la fântână, cuţitul, securea, mătura, cărbunii, funiginea, pieptenele, usturoiul, busuiocul, mătrăguna şi albina.
Atunci când menirea unui descântec este să facă rău, acesta conţinea blesteme, precum: „De cumva şi deocheat/ de fată curată, necurată/ de muiere curată, necurată/ de bărbat curat, necurat/ crepe-i coastele/ margă-i sângele/ pe uliţa satului/ înaintea juratului/ cu ochi de muroi/ cu inimă de strigoi”.
De exemplu, exista un descântec special făcut pentru bebeluşii care nu se mai opreau din plâns. Se folosea pieptenele, paiele din mătură şi un cuţit. Paiele se aprindeau, iar în timp ce acestea ardeau, se învârtea pieptenele şi cuţitul deasupra copilului, care se aşeza cu faţa în jos. Descântecul era rostit de 9 ori.
Nu doar descântecele erau folosite pentru vindecarea diferitelor afecţiuni. Descântătoarele se foloseau de diverse plante. De exemplu pentru „ulcior la ochi” se fierbea romaniţă, iar pentru durerile de stomac se fierbeau „coarne”.
Se încarcă comentariile...
