Cum au primit ţăranii români pământ cu forţa după Primul Război Mondial. Arendarea obligatorie, reforma agrară exotică legiferată în 1919
0
Imediat după Marea Unire din 1918, în încercarea de a rezolva problemele economice şi a dezvolta o reformă agrară, moşierii s-au trezit cu pământurile luate şi date ţăranilor săraci, văduvelor şi orfanilor. Cei care au primit pământurile erau însă obligaţi să le lucreze.
După Marea Unire din 1918, rezolvarea problemei agrare a apărut ca o necesitate mai ales în Transilvania, unde pământul era foarte inegal împărţit. Această problemă avea să se rezolve „haiduceşte” de reprezentanţii statului de la acel moment printr-o reformă agrară.
Întreg proiectul se baza pe convingerea că pământul trebuia luat de la cel care avea prea mult şi dat celui care nu avea deloc sau avea puţin şi care era interesat să îl muncească.
„În toamna anului 1918, din cauza Războiului, mult pământ a rămas nelucrat, iar el trebuia muncit şi producţia asigurată. În situaţia de atunci, până la elaborarea legii de reformă agrară, soluţia găsită a fost arendarea forţată a terenului, procedeu folosit şi în Regat, sub denumirea de aredare obligatorie”, explică Adrian Onofrei, cercetătorul de la Arhivele Naţionale Bistriţa-Năsăud, care i-a şi dedicat acestei chestiuni studiul „Legislaţia Agrară în Transilvania în perioada interbelică”.
Marii moşieri s-au trezit fără pământuri
Producţia agricolă avea să fie asigurată cu mâinile ţăranilor şi cu pământurile marilor moşieri. Marele Sfat Naţional a hotărât să arendeze forţat o parte din terenurile agricole de stat şi particulare pentru a asigura producţia agricolă.
Astfel, marii moşieri şi grofi din Transilvania, unde aceştia deţineau pământuri întinse, au rămas fără moşteniri şi agoniseli. Unora li s-au luat doar o parte din pământuri, în timp ce altora li s-a luat întreaga suprafaţă.
Cei care primeau pământul în arendă erau ţăranii care au luat parte la război, văduvele, orfanii ostaşilor căzuţi pe câmpul de luptă, cei care nu aveau pământ deloc sau aveau puţin, în special dacă aveau utilaje necesare lucrării pământului, dar şi invalizii, care, culmea nu prea puteau participa la munca agricolă.
Organele administrative îi urmăreau atent pe arendaşii care erau obligaţi să lucreze pământul, dar nu oricum, ci ţinând cont de raţionamentul economic.
„Motivarea principală a exproprierii era pentru cauză de utilitate publică. Se expropriau în întregime toate proprietăţile imobiliare ale statelor străine, toate proprietăţile absenteiştilor, proprietăţile persoanelor particulare care depăşeau 500 de iugăre (n.r. 250 de hectare)”, mai spune Adrian Onofrei.
Pământul expropriat era mai apoi împărţit pe loturi. Cei care primeau pământul erau nevoiţi totuşi să achite preţul acestuia în rate semestriale. Statul îi păsuia totuşi, ţăranii putând să-şi achite terenul şi în 20 de ani.
Se încarcă comentariile...
