Cum se căsătoreau străbunii noştri, la 1800. Formalitatea ciudată cu zestre trecută în actul de căsătorie şi anunţuri de mărătiş făcute în biserică

Cum se căsătoreau străbunii noştri, la 1800. Formalitatea ciudată cu zestre trecută în actul de căsătorie şi anunţuri de mărătiş făcute în biserică

Tinerii erau nevoiţi să aştepte până iarna pentru a putea face nunta FOTO: Facebook

Chiar dacă pare greu de crezut, în 1800 era mai complicat să te căsătoreşti ca astăzi. Cerinţele bisericii erau atât de multe şi stricte, încât tinerii erau nevoiţi adesea să aştepte până iarna când terminau cu muncile agricole, pentru a se putea lua. Invitaţiile de nuntă nu existau, anunţul făcându-se la biserică, iar actul de căsătorie conţinea şi zestrea mirilor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Tinerii cărora doar ideea unei nunţi le dă bătăi de cap trebuie să ştie că şi în 1800 era la fel de complicat să te căsătoreşti. Mai mult, până şi protopopul sau vicarul, în cazul greco-catolicilor, trebuia să-şi dea acordul în scris pentru ca tinerii din Transilvania să-şi poată lega destinele.

Un studiu interesant publicat în Revista Bistriţei şi realizat de istoricul Claudia Septimia Peteanu în Bistriţa-Năsăud, mai exact în zona Năsăudului şi pe Valea Bârgăului, scoate în evidenţă cât de complicat era procesul de căsătorie.

„Prin reglementări stricte, atât biserica greco-catolică, cât şi cea ortodoxă din Transilvania celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea au condiţionat încheierea unui maritaj valabil prin parcurgerea câtorva etape obligatorii înainte ca mirii să spune marele „da” în biserica în faţa reprezentantului oficial”, precizează istoricul.

Anunţul public la biserică, străbunicul invitaţiilor de nuntă

Astfel, după ce tinerii s-au hotărât să se căsătorească urma peţitul şi anume cererea în căsătorie în faţa familiei, iar mai apoi logodna. În cadrul logodnei, cei doi miri erau obligaţi să declare solemn „buna învoire la căsătoriei” în faţa parohului miresei, a părinţilor şi a doi martori.

Înainte de căsătorie, viitorii miri erau nevoiţi să-şi anunţe nunta în trei rânduri la biserică, după slujbă, acest anunţ public reprezentând străbunicul invitaţiilor de nuntă.

Ultimul act întocmit de preot era „ţidula de cununie”, care cuprindea informaţii despre învăţăturile bisericeşti, data când s-au spovedit şi cuminecat cei doi, dar şi zilele în care populaţia a fost anunţată.

Această „ţidulă” era mai apoi trimisă protopopului sau vicarului, după caz, pentru a-şi da acordul. Abia după ce toţi aceşti paşi erau urmaţi tinerii erau liberi să organizeze nunta.

Toate aceste aprobări necesitau timp, lucru sugerat şi de faptul că cele mai multe dintre nunţi se desfăşurau toamna târziu sau iarna, după ce erau finalizate muncile agricole.

Zestrea, stipulată în actul de căsătorie

Un alt amănunt inedit este faptul că actele de căsătorie conţineau şi zestrea. În zona Năsăudului, pregătirea zestrei necesare pentru întemeierea unei noi familii era obligaţia părinţilor, care ofereau tinerei perechi toate cele necesare unei noi gospodării.  Documentul care descrie zestrea purta numele „atestat de zestre”.

„Zestrea mirilor din Tiha Bârgăului, la fel ca a celor din Năsăud şi Zagra, era compusă din „avere mişcătoare” şi „avere nemişcătoare”, dar şi din „norocul de la Dumnezeu”, un „element” de zestre mai puţin obişnuit şi nemaiîntâlnit în documentele studiate, de fapt un soi de urare spusă de părinţi cu rol de binecuvântare a căsătoriei”, precizează Claudia Septimia Peteanu.

Averea „mişcătoare” şi „nemişcătoare” era reprezentată adesea de animale, dar şi pământ sau chiar fân.

„Se observă cu claritate că un mire bogat se căsătoreşte cu o mireasă tot aşa de bogată, la fel cum un mire cu o situaţie materială mai precară îşi ia o mireasă de pe acelaşi eşafod social”, mai spune istoricul.

Cu toate acestea, tinerii erau acceptaţi chiar şi fără avere fiindcă forţa de muncă, braţele unui bărbat, reprezentau o garanţie şi o necesitate pentru supravieţuirea noii familii. 



Vă mai recomandăm:

Liviu Rebreanu, între dragostea pentru Fanny  şi recunoaşterea „ilegală” a fetiţei sale din flori

Deşi era o fire discretă, recunoscând acest lucru şi în jurnalele lăsate mărturie, Liviu Rebreanu nu a fost ferit de scandaluri, bârfe sau acuzaţii. Una dintre ele era legată de recunoaşterea „ilegală” a  Floricăi, fiica dintr-o relaţie anterioară a soţiei sale. Se pare că Florica a fost şi motivul pentru care Fanny Rebreanu, soţia scriitorului a refuzat să facă copii: se temea ca fetiţa să nu rămână pe locul doi.

Iubirea pe meleaguri bistriţene: de la comerciantul omorât pentru o femeie până la Podul Iubirii sau Veronica Micle

Bistriţa-Năsăud nu duce lipsă de poveşti de iubire năstruşnice, tragice sau celebre, care au fost pe buzele tuturor la un moment dat. În istoria locală sunt amintiţi don juani, dame de companie arse pe rug pentru că suceau minţile bărbaţilor sau chiar lupte în plină stradă pentru domnişoare.


 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: