Cât de greu era să vopseşti ţesături acum 150 de ani. Condiţiile de respectat pentru a obţine 100% natural o anumită nuanţă
0
Coji de nucă, flori, scoarţă răzuită de pe crengi, pieliţa de la prune erau ingrediente folosite acum 150 de ani de femei pentru a da culoare ţesăturilor. Procesul era extrem de anevoios, nu doar pentru că necesita recoltarea unei cantităţi însemnate de flori, de exemplu, ci şi pentru că ingredientele pentru fiecare culoare trebuia procurate în anumite perioade ale anului.
Până la finalul anilor 1800, pentru vopsirea ţesăturilor se foloseau numai coloranţi naturali, obţinuţi din diverse plante, flori sau fructe. De vopsitul ţesăturilor se ocupau numai femeile.
Femeile foloseau plante, flori, coaja de la copaci, coji de ceapă sau nucă şi chiar pielţa de la prune pentru a da culoare ţesăturilor. Culorile de bază erau verde, roşu, negru, albastru şi galben.
„Pentru recoltarea plantelor, trebuia respectată perioada de recoltare. De exemplu, florile trebuiau să fie culese înainte de căderea petalelor, frunzele erau recoltate vara, în lunile iulie-august sau toamna devreme, înainte de căderea brumei. Cojile de ceapă se adunau când erau uscate. Cojile de păr pădureţ şi de prun se recoltau la sfârşitul lunilor august şi septembrie. Cojile de stejar, de arţar şi arin se recoltau spre toamnă, încercându-se mai întâi aspectul copacilor, pentru ca aceştia să nu fi avut mâzgă sub coajă”, explică tânărul etnolog îndrăgostit de tradiţii, Iosif Ciunterei.
Coaja de la nuci, folosită pentru a obţine culoarea verde
Pentru a obţine culoare verde, femeile foloseau coaja verde de la nuc, amestecată cu coajă de anin. Pentru roşu în schimb, se fierbeau flori şi frunze de măr pădureţ, coajă de porumbar, cimbrişor, măceş, arin negru sau coada cocoşului. Albastru era obţinut cu ajutorul viorelelor.
„În cărţile de specialitate sunt mii de reţete de vopsit, din zeci de plante. La vopsitul firelor erau utilizate substanţe care fixau culoarea, care se procurau din comerţ sau cele care se procurau din gospodăriile proprii: zerul de la brânză, zeama de la varză murată sau leşia tare provenită din cenuşa lemnului de brad. Înainte de vopsire, femeile verificau plantele să fie curate, să nu fie amestecate cu alte fire, să nu aibă praf, iar lâna să fie bine spălată. De asemenea, vasul pentru vopsit trebuia să fie foarte curat, fără urmă de grăsime. Apoi începea procesul propriu-zis de vopsire prin fierbere”, mai spune Iosif Ciunterei.
Culorile obţinute altfel nu erau la fel de tari ca cele care au apărut ulterior, însă erau mai trainice, acest lucru fiind vizibil la costumele populare vechi. Femeile au renunţat la vopsitul tradiţional începând din anii 1870.
„Motivele sunt destul de clare. În primul rând, pentru vopsitul natural era nevoie de coşuri întregi de frunze, kilograme de scoarţă răzuită de pe crengi şi saci de plante. În al doilea rând, a ajuns la sate şi bumbacul gata vopsit, cu vopsele moderne, în culori mai vii”, completează tânărul etnolog.
Se încarcă comentariile...
