Cât de complicat era pentru străbunicii noştri să prepare cârnaţi. De ce se afuma delicatesa de porc tocmai în podul casei

Cât de complicat era pentru străbunicii noştri să prepare cârnaţi. De ce se afuma delicatesa de porc tocmai în podul casei

Când se încălzea afară, cârnaţul se tăia, se prăjea şi se conserva în borcane cu untură FOTO: Bianca Sara

Unul dintre preparatele tradiţionale româneşti asociate cu luna decembrie şi cu Crăciunul este cârnaţul. Dacă acum gospodinele au nevoie de doar câteva ore pentru a termina acest preparat, în urmă cu 50-100 de ani realizarea cârnaţului era destul de migăloasă. Carnea era tocată manual şi se băga tot manual în intestinele de porc şi ele pregătite în prealabil.

Ştiri pe aceeaşi temă

De sute de ani luna decembrie este asociată cu tăiatul porcului. Din animalul crescut cu atenţie în anul respectiv nu se pierdea nimic, carnea, organele, capul şi membrele fiind toate transformate în preparate delicioase. 
 
Cu siguranţă însă preparatul care cerea cel mai mult timp era cârnaţul. Nu mai puţin de 4-5 persoane munceau toată ziua pentru acest produs, care mai apoi era consumat doar de sărbători.
 
„De obicei porcul era tăiat după data de 1 decembrie, când începea să se răcească afară. Ţăranii se trezeau cu noaptea în cap şi terminau treaba tot cu noaptea în cap. La tăiatul porcului participa familia şi în cazuri excepţionale vecinii care aveau o datorie către familia în cauză”, explică Iosif Ciunterei, un tânăr etnograf, care a crescut cu acest obicei. 
 
Acum 50-100 de ani, în lipsa maşinilor de tocat carne, care au apărut în urmă cu doar câteva decenii, ţăranii erau nevoiţi să mărunţească carnea cu cuţitul pentru cârnaţ. Se folosea mai mult muşchiul, pentru că nu avea foarte multă grăsime. 
 
Totul se întâmpla pe un butuc, ce era dus în casă, la căldură. Odată mărunţită, carnea era condimentată, cu sare, piper şi boia, dar şi cu usturoi din belşug. 
 
„După ce carnea se toca, era pusă împreună cu ingredientele în covată de lemn şi se frământa de către femeia casei foarte, foarte bine...”până asuda” (n.r. transpira) - spuneau bătranii”, dezvăluie tânărul etnolog.
   
Carnea era introdusă în intestine manual cu ajutorul degetelor, asta după ce intestinele erau şi ele tratate. Pentru a putea fi folosite, intestinele erau curăţate, întoarse pe dos, şi trecute printre două nuiele pentru a scăpa de grăsime. Pentru a putea fi curăţate de grăsime, această operaţiune se desfăşura imediat ce intestinele erau scoase din porc şi erau calde. 
 
Apoi, intestinele erau spălate cu apă cu făină de porumb şi mai apoi lăsate în apă cu sare pentru a-şi spori rezistenţa.
 

Focul care încălzea locuinţa era „responsabil” şi de afumatul cârnaţului

După ce cârnaţul era gata, acesta era împuns din loc în loc cu un ac şi lăsat peste noapte în apă, pentru a se odihni. A doua zi, acesta era pus la afumat. Carnea şi cârnaţul nu se afumau însă în afumători, ci chiar în podul casei, agăţate de bârne lângă horn. 
 
Se folosea focul cu care se încălzea locuinţa. Pentru ca preparatul să aibă un gust bun, focul făcut în acea perioadă era întreţinut doar cu lemn de fag. Cârnaţul se lăsa la afumat în jur de o săptămână.

În pod era lăsat cârnaţul până în luna februarie, când vremea începea să se încălzească. Mai apoi, acesta era luat din pod, tăiat bucăţele, prăjit şi pus în borcane cu unsoarea rezultată de la prăjitul jumerilor.
 
„Dura destul de mult tot procedeul şi nici nu se făcea foarte mult cârnaţ. Era o mâncare „rară” şi se mânca mai mult pe la sărbători, pentru că nici proviziile de cârnaţ nu erau mari”, mai spune Iosif. 
 

Vă mai recomandăm:

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: