Bistriţenii „luptau” cu trocul împotriva raţiilor comunismului
0
Cozile şi umilinţele erau binecunoscute şi în Bistriţa în perioada comunistă. Printre alimentele care se vindeau cu porţia se număra: zahărul, salamul sau uleiul. Cu toate acestea, cei ai mulţi dintre bistriţeni găseau metode să contracareze fenomenul fiind în floare „trocul”.
Municipiul Bistriţa era împărţit pe zone, fiecare revenindu-i câte o alimentară, care de multe ori era goală. Deşi numărul alimentelor care se puteau cumpăra cu porţia nu era mare, pe listă aflându-se uleiul, zahărul sau salamul cu soia, multe dintre produsele care împănzesc astăzi supermarket-urile reprezentau un vis frumos.
Bistriţenii îşi aduc aminte că, cu un an înainte de Revoluţie până şi pâinea, se putea cumpăra doar cu porţia, la cozi stându-se în medie o jumătate de ora sau o oră în funcţie de produse.
Produsele cele mai accesibile erau băuturile alcoolice sau hainele care se găseau destul de uşor. Singura „interdicţie” când venea vorba de băuturile alcoolice viza orarul, fiind interzisă comercializarea alcoolului mai devreme de 10:00 dimineaţa.
Produsele care duceau la apariţia cozilor kilometrice erau ţigările, numărul tutungeriilor din oraş putând fi numărat pe degetele de la o mână. Cele mai accesibile ţigări erau Carpaţi fără filtru, la sortimente mai „fine” precum BT-ul având accesul doar străinii la puţinele shop-uri care le erau dedicate.
Un astfel de shop era situat în incinta Hotelului Coroana de Aur, iar altul în Pasul Tihuţa la Hotel Castel Dracula. Singurii care puteau achiziţiona produse din astfel de shop-uri erau străinii, românii fiind închişi pe loc dacă erau prinşi cu valută.
Aici intervenea mica înţelegere, cei mai mulţi dintre bistriţeni făcând trocuri cu angajaţii shop-urilor pentru a pune mâna pe produse mai de calitate. Vânate erau hainele de piele care se găseau doar în shop-uri.
Tot pentru produse de calitate, unii bistriţeni preferau să bată un sfert de ţară până la Timişoara, de unde achiziţionau de la sârbi ceasuri de mâna sau blugi, pe care mai apoi le comercializau în municipiu.
Deşi accesul la diferite bunuri le era îngrădit bistriţenilor, aceştia au găsit o metodă să „fenteze” sistemul: furau din produsele fabricate sau comercializate la locul de muncă, pe care mai apoi le ofereau la schimb.
Bistriţenii îşi aduc aminte şi de greutatea cu care obţineai un aviz pentru o butelie care-ţi permitea să îţi pregăteşti mâncarea sau de cât aşteptai pe liste pentru a achiziţiona un autoturism. Nici combustibilul nu se găsea la discreţie, fiecare bistriţean având la dispoziţie doar 20 de litri lunar.
Cu amărăciune rememorează cei mai în vârstă dintre bistriţeni momentele în care oamenii erau condamnaţi la închisoare pentru că nu aveau un loc de munca. Numărul bistriţenilor care au făcut şi un an de închisoare pentru simplul motiv că au vizitat pe cineva într-o localitate de frontieră nu era nici el de neglijat.
Căldura era şi ea oferită cu porţia, în timp ce electricitatea exista în zona urbană şi adesea întreruptă în cea rurală. Locuitorii zonelor rurale au avut şi ei de dat socoteală comuniştilor pentru tot ce aveau în bătătură, fiind obligaţi să dea o cotă din producţie, anual, statului.
Cu toate acestea bistriţenii recunosc că autorităţile locale erau mai tolerante cu locuitorii judeţului, datorită prim-secretarului, un maramureşean care nu prea se împăca cu valorile comuniştilor.
Se încarcă comentariile...
