Scriitorul care susţine că un alchimist din Baia Mare ar fi scris o mare parte din capodoperele lui William Shakespeare

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Băimăreaul Walter Übelhart, autorul romanului „În umbra lui Shakespeare”, a studiat viaţa unui personaj istoric local, un argintar şi alchimist care a trăit în secolul al XVII-lea.

Informaţiile obţinute au fost publicate într-un roman, fără pretenţii de lucrare ştiinţifică, însă autorul şi echipa cu care s-a ocupat de cercetarea subiectului cred că ceea ce au găsit ar putea conduce la ideea că o parte din opera lui Shakespeare a fost scrisă, de fapt, de un argintar, alchimist băimărean, care a părăsit oraşul pentru a locui la Londra. Personajul în jurul căruia se învârte subiectul romanului este Johannes Banfi Huniades, argintar celebru şi alchimist. Fiul unui preot luteran, într-o epocă în care biserica nu făcea casă bună cu ştiinţa, cel mai probabil acesta ar fi părăsit oraşul pentru a-şi proteja familia, din cauza pasiunii sale pentru ştiinţă.

De la monografia satului Băiuţ, la o descoperire istorică

Totul a început când, pasionat de istorie, omul de afaceri Walter Übelhart, biolog de formaţie, a început să se documenteze pentru a scrie monografia localităţii Băiuţ, satul de origine a mamei sale. Atunci, un localnic i-a arătat o monedă a localităţii Băiuţ, datată în jurul anului 1600. „Erau mai multe ediţii ale monedei. Sigur că asta m-a incitat foarte mult, pentru că mă gândeam că este cel puţin neobişnuit ca o localitate aşa de mică să aibă o monedă proprie. Şi, mai ales că nu ştiam despre ea, deşi eram destul de avansat în lucrarea mea despre monografie”, spune autorul.

Acesta a fost punctul de la care a plecat în aventura cercetării sale şi, astfel, a aflat că moneda a fost creată de un argintar celebru la vremea aceea, Johannes Banfi Huniades şi că monedele respective erau comandate de către arendaşii de mine, pentru a-şi plăti angajaţii. Monedele aveau simboluri rozacruciene, mişcare care în acea vreme era în plină floare. De altfel, ulterior avea să descopere că argintarul din Baia Mare avea să ia parte la această mişcare, iniţiată la Londra, o societate secretă a oamenilor de ştiinţă, care încercau, astfel, să stea departe de ochii bisericii. Cercetarea lui s-a mutat, apoi, din zona monografiei localităţii Băiuţ, spre acest personaj, care a devenit aproape o obsesie pentru autorul romanului „În umbra lui Shakespeare”. Astfel, a luat legătura cu Dan V. Achim, un istoric, care făcuse, şi el, o parte de cercetare despre acest personaj istoric, iar munca de cercetare s-a extins la Londra, unde au reuşit să ia urma argintarului din Baia Mare. „Am luat legătura cu un detectiv particular. Când i-am spus că vreau să meargă la Londra pentru a căuta pe cineva care a murit acum 400 de ani, a crezut că e o glumă. Dar, până la urmă, a spus că pentru el e o provocare profesională, aşa că a acceptat”, mai relatează autorul.

Descoperirile argintarului din Baia Mare, folosite până în ziua de azi

După mai multe încercări, a găsit un document care confirmă faptul că Banfi Huniades a fost profesor la Gresham College, în Londra. „Acolo apare acest argintar băimărean. Având, acum, numele lui, am reuşit să identificăm şi casa în care a locuit în Baia Mare. Am mers pe fir şi am reuşit să aflăm cine a fost acest om, să-i reconstituim cumva traseul, activitatea”, mai spune Walter Übelhart.

Lucrări publicate despre Banfi Huniades în Statele Unite ale Americii conduc la ideea că, de fapt, avem de-a face cu o persoană foarte importantă, datorită descoperirilor lui. „Ne-am dat seama că e vorba de un personaj foarte important, mai ales prin descoperirile lui în domeniul chimiei şi alchimiei. Studiile din SUA despre el ne spun că ar fi fost descoperitorul mai multor lucruri de care ne folosim şi în ziua de azi, cum sunt adezivii, vopselele pentru pictură, vopsele care nu se pot şterge, vopsele speciale, un procedeu de colorare a sticlei, procedee de distilare a alcoolului, sau parfumul de ambră”, mai arată autorul. Mai mult, despre importanţa personajului vorbeşte chiar faptul că a fost angajat ca profesor la Gresham College după ce a fost căsătorit, în condiţiile în care, la acea vreme, nu erau acceptaţi decât profesori celibatari acolo. „Faptul că englezii, care sunt atât de conservatori, au făcut această excepţie, denotă faptul că a fost chiar un personaj important”, mai arată autorul.

Cercetările lor au mai condus la concluzia că Johannes Banfi Huniades, argintarul din Baia Mare, alchimist, ar fi ajuns în Anglia, unde ar fi avut acces în cele mai înalte cercuri. Sunt documente care arată că ar fi fost prezent la înfiinţarea mişcării rozacrucienilor. „Există câteva teorii legat de apariţia rozacrucianismului. Pentru că ei încercau să se ascundă, mai dădeau date eronate, dar există un document care se cheama „Fama Fraternitas”, care localizează înfiinţarea mişcării în anul 1614, la Kassel, în Germania. Iar el este prezent la înfiinţarea acestei mişcări. După care, în Anglia, la fel, intră în cercul rozacrucienilor, cu Robert Flood, Francis Bacon şi alte nume importante ale vremii”, mai spune autorul.

Comoara lăsată în Baia Mare, probabil găsită de comunişti

Datele aflate despre el în Anglia arată că a fost traducător din limba latină şi germană, în engleză, limbă pe care a învăţat-o la Schola Rivulina din Baia Mare.  De asemenea, datele mai arată că el s-a căsătorit cu o fată din familia nobilă Kent, cu care a avut doi copii. Corespondenţa pe care o purta cu cumnatul său din Baia Mare vorbeşe despre o adevărată comoară, pe care a lăsat-o îngropată acasă, cel mai probabil în subsolul casei. În scrisorile scrise în limba latină, Walter Übelhart spune că vorbeşte despre monede, cupe sau inele, dar şi despre două cufere cu manuscrise. „Despre acestea nu avem informaţii, dar am auzit că prin anii 1960, pe vrema comunismului, s-ar fi descoperit la subsolul unui imobil din vecini un tezaur. Nu ştim, însă, dacă e vorba despre acelaşi lucru”, mai spune el.

Teoria de grup a operei lui Shakespeare şi legătura cu argintarul din Baia Mare

Walter Übelhart a ajuns, întâmplător, să citească o teorie despre opera lui Shakespeare, teorie care ar presupune că opera autorului, de fapt, ar fi semnată de şapte persoane diferite. Printre cele enumerate în lucrare se găseau mai mulţi membri despre care ştia că făceau parte din anturajul alchimistului pe care-l studia. „Acum voiam să scriu o lucrare ştiinţifică despre viaţa acestei personalităţi a oraşului Baia Mare şi mi-a picat în mână lucrarea unei doamne din Statele Unite, Delia Bacon, care vorbea despre teoria de grup a lui Shakespeare. Teoria spune că Shakespeare ar fi fost un foarte bun actor, dar nu scriitor. Juca foarte bine pe scenă, iar cei din spate îi scriau operele, pentru că există şase sau şapte semnături foarte diferite. Şi am observat că cei şapte făceau parte din grupul lui Banfi Huniades. Ori erau colegi la universitate, ori făceau parte din societatea «Invisible College», din Londra, sau din Royal Society, pentru că Banfi Huniades a făcut parte şi din aceste societăţi, deci în diferite conjuncturi, şi atunci mi-am pus întrebarea: oare a avut şi el vreo implicare în acest grup?”, mai spune autorul. Astfel, mergând mai departe pe fir, a aflat despre asemănarea dintre unele opere ale celebrului Shakespeare, cu legende din Maramureş sau unele dacice. „Am nimerit vreo două lucrări în literatură în care se pune un mare semn de întrebare vizavi de asemănarea foarte mare dintre unele  balade de sorginte dacică şi opera lui Shakespeare. Istoricii se întreabă ce legătură este. De exempu, «Visul unei nopţi de vară» este aproape identică cu «Noaptea de sânziene», care e un obicei în Maramureş, când se spune că cerul se deschide în această noapte şi ciobanii sau păstorii vorbesc cu animalele. Sau Regele Lear: nu a existat niciodată un rege Lear englez, dar a existat un rege dac, Ler. Ştim de colinda aceea din Maramureş cu «Leru-i Ler», care există şi acum. De asemenea, Regele Lear este foarte asemănătoare cu balada, tot de sorginte dacică, «Sarea-n bucate»”, mai spune Walter Übelhart. Însă şirul coincidenţelor este doar la început.

Romeo şi Julieta, „piesa de rezistenţă”

Cele mai multe elemente de asemănare se găsesc în piesa „Romeo şi Julieta”, după cum mai arată autorul cărţii. Prima dintre coincidenţe se referă la două familii rivale care erau arendaşe de mine în Baia Mare. Numele celor două familii sunt menţionate în Monografia oraşului Baia Mare, cu toate că acolo nu se specifică dacă erau rivale sau nu, după cum arată Clara Guseth, directorul Arhivelor Naţionale Baia Mare. Totuşi, Walter Übelhart spune că cele două familii dominau oraşul, la vremea respectivă. „Există în arhivele oraşului dovezi că au existat două familii care dominau zona aceasta, care era foarte atractivă din cauza aurului, a resurselor de aur, iar aurul fascinează şi aduce foarte mulţi oameni, şi de afaceri, şi speculanţi, de toate felurile. Erau două familii rivale în Baia Mare, familia Lissibona şi Herberstein, care dominau această piaţă. Îşi vindeau unul altuia proprietăţi şi, până la urmă, s-au certat atât de urât încât există şi jurăminte de răzbunare între cele două”, mai spune autorul. El continuă şirul coincidenţelor cu elemente despre cele două familii. „Familia Lissibona avea o fată, Agatha şi trei băieţi, erau o familie de olandezi. Herberstein era o familie austriacă şi avea trei fii. Banfi Huniades, fiind alchimist, el şi-a stabilit ca simbol al său, mercurul. Chiar şi pe efigia lui scria că în mercur stă piatra filosofală. (Mercurul se folosea atunci la extragerea aurului, ca şi separator al aurului de celelalte elemente, n.r.). În piesa «Romeo şi Julieta» apare persoajul Mercutio, care însemană, de fapt, Mercur. Se poate crede că a fost scris de un alchimist. Apoi, moarte şi învierea Julietei este tot un proces alchimic, este, într-un fel, ceea ce tindeau alchimiştii, această viaţă veşnică, să găsească acea formulă a tinereţii veşnice, pe care o găsim şi în basmele româneşti, cu «tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte»”, mai spune el.

Pe de altă parte, el mai arată că a mers chiar mai departe cu cercetările şi a căutat dacă în Italia, la Verona, există vreun obicei asemănător cu cele ale saşilor din Transilvania. „Banfi era din familie de saşi, iar la ei era obiceiul ca fetele să nu aibă voie să iasă neînsoţite din casă. Ele puteau să stea doar pe balcon. Era o tradiţie săsescă. Atunci, noi ne-am interesat dacă era o astfel de tradiţie şi în Verona, dar acolo nu am descoperit date despre acest obicei”, mai spune el. În schimb, au descoperit că în Baia Mare, în casa alăturată de cea în care locuia Banfi, exista un balcon foarte frumos, despre care, ulterior, au aflat că a fost cel mai vechi balcon din Baia Mare. „Ne-am interesat să vedem dacă găsim un balcon în Baia Mare, care să aibă vechimea respectivă. Am aflat apoi că, într-adevăr, este cea mai veche casă din Baia Mare, Casa Iancu de Hunedoara. Dar nu era un balcon acolo, ci mai degrabă era ca o logie. Atunci ne-am dus la un arhitect şi el ne-a spus că şi el a fost curios să vadă dacă acolo a fost cândva un balcon şi împreună cu un grup de arhitecţi a indentificat arcadele fostului balcon. Era chiar un balcon foarte frumos, în vecini de casa lui Banfi. Şi ne gândeam că el putea să vadă balconul de la el de acasă şi poate asta l-a inspirat”, mai arată autorul. Desigur, spune el, toate acestea pot fi considerate pure speculaţii. „Dar, fiind atât de multe, parcă te încurajează să le crezi”, continuă el.

Religia, motivul pentru care ar fi stat în umbră

Autorul crede că Johannes Banfi Huniades avea toate motivele să stea în umbră, datorită pasiunii sale pentru ştiinţă, într-o perioadă în care ştiinţa nu era acceptată de biserică, el fiind chiar fiul unui preot luteran. Acesta, crede autorul, ar fi putut fi un motiv suficient de bun să-l determine să plece din oraş, tocmai pentru a-şi proteja familia. Autorul mai arată că Banfi ar fi murit la Amsterdam, în timp ce venea spre Baia Mare, dar informaţiile sunt contradictorii referitor la acest eveniment. „Apare o ştire în presa engleză a vremii că ar fi murit subit, la Amserdan. Acolo era un om de ştiinţă englez, Samuel Hartlib, care a creat un laborator foarte mare de cercetare alchimică şi mă gândesc că pentru asta ar fi putut pleca pe la Amsterdam, pentru că drumul lui spre Baia Mare nu ducea pe la Amsterdam. De asemenea, mai apare o ştire că ar fi murit la Lodra, deci ştirile sunt contradictorii”, mai arată autorul. Cert este că la Londra nu a fost găsit mormântul lui, ci doar ale copiilor lui.

El a avut un fiu şi o fiică, despre băiat se crede că ar fi ajuns profesor, dar nu unul de renume şi se crede că ar fi fost chiar unul din cei mai mari cămătari din Londra la vremea respectivă, în timp ce fiica lui s-a căsătorit cu şeriful Londrei (shire reeve, termen folosit pentru a defini un înalt oficial cu responsabilităţi locale sub coroană), iar fiul ei a devenit arhitectul Londrei.

Viaţa alchimistului din Baia Mare a atras atenţia şi unui istoric

Profesorul Dan V. Achim a cercetat, în paralel, viaţa alchimistului din Baia Mare. El chiar a fost la Lodra, pentru a da de urma personajului din secolul al XVII-la, iar ceea ce a reuşit el să descopere i-a fost de ajutor autorului romanului. „Eu am făcut o cercetare legat de monografia oraşului Baia Mare în care am fost atras de ideea că un băimărean, după cum se preciza acolo, Johannes aurarum, a plecat la Londra în jurul anulu 1600, din mai multe motive, printe care voia o deschidere mai mare spirituală, culturala, profesională etc. Legat de această idee, mi-am propus, la o o vizită pe care am făcut-o în Londra, să merg pe urmele lui, urmând să scriu un articol despre asta. Am găsit Gresham College, nu aveau forte multe date, dar au fost surprinşi că un băimărean a fost profesor la ei, dar până la urmă au acceptat ideea şi mi-au dat o mică istorie a colegiului. Acolo am găsit consemnarea lui pe o pagină în istoria colegiului. Apoi am înterbat de locul în care este înmormânat şi mi-au spus de biserica St. Leonard”, spune el. A căutat biserica, însă acolo tot ce a găsit a fost o placă comeorativă, în interiorul bisericii. „Am intrat în biserică şi acolo am văzut nişte plăci comemorative, iar pe una am găsit scris «Johannes aurarum». Mormântul nu l-am găsit, dar pe placa comemorativă era numele lui”, spune profesorul. „Va activa mulţi ani ca profesor laborant, printre substanţe, experienţe şi elevi în corpul profesoral al noului colegiu Gresham, înfiinţat în 1595, astăzi cu o istorie de 400 de ani, contribuind cu vasta sa experienţă la creşterea prestigiului acestei instituţii londoneze. Dar îl fascinează lumea teatrului viu, ce freamătă de viaţă, cu spectatori ce absorbeau fiecare replică, fiecare gest al actorilor, ideile şi mesajul transmis, ce fremătau de emoţie sau de durere, ce se amuzau sau întristau la tragismul pieselor jucate. Johanes percepe că viaţa inundă scena şi sala, de rotonda cu cei peste 1.000 de spectatori ce asistau la spectacolele din impresionatul Globe Teatre, fondat în 1595”, mai arată profesorul Dan V. Achim, într-un articol publicat pe tema romanului ce are ca subiect viaţa alchimistului din Baia Mare.

Declaraţie de universalitate, în anii 1600

Interesant la această personalitate istorică este că, deşi era de religie luterană, el s-a căsătorit cu o fată de religie catolică. „Ori a fost o dragoste foarte mare, ori a reuşit să depăşească această barieră religioasă”, mai arată autorul. De altfel, el mai arată că Banfi avea un dicton folosit până în ziua de azi, fără să-i fie pomenit, însă, numele. „Dictonul lui spune «Ungaria e patria mea, dar tot universul este mama mea». Sigur, atunci, în acestă regiune era Regatul Ungar. Dar e o declaraţie de universalitate foarte frumoasă, spusă în anii 1600”, conchide autorul Walter Übelhart.

Romanul „În umbra lui Shakespeare” a fost tradus în germană, engleză şi italiană, iar în curând urmează să apară în limba spaniolă şi portugheză.

Baia Mare



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite