Ritualuri ale vrăjitoarelor din Maramureş: „desfăcutul de făcătură“, practica magică ce avea rolul de a-i vindeca pe cei bolnavi

Credinţa din cele mai vechi timpuri în magie este dovedită prin practici ce s-au păstrat până aproape de zilele noastre. Fără a putea spune cu siguranţă dacă mai există persoane care se ocupă cu aceste practici, folcloristul şi etnologul Pamfil Bilţiu a studiat fenomenul de-a lungul carierei sale de peste 40 de ani şi spune că ultima vrăjitoare vestită din Maramureş a murit cu câţiva ani în urmă.

Folcloristul a cunoscut-o personal pe ultima vrăjitoare şi chiar a convins-o să fie protagonista unui film pe această temă, realizat cu ani în urmă. ”Era cea mai vestită vrăjitoare. Ana Herbil se numea şi era din Vadu Izei. Eu am făcut un film cu Institutul de Folclor din Bucureşti pe tema asta când se filma încă pe peliculă, nu pe camere digitale, ca acum. Filmul a ieşit formidabil, se mai difuzează şi acum”, spune renumitul etnolog, Pamfil Bilţiu.

Acesta nu doar că a realizat un film, dar a scris şi numeroase texte pe tema credineţelor ancestrale în practicile magice.

În cartea sa, ”Studii de etnologie românească”, volmul III, Pamfil Bilţu descrie practica numită ”defăcutul de făcătură”. Prin termenul de ”făcătură” se înţelege o boală pricinuită de farmece, sau de o vrăjitoare. ”Făcătura este înţeleasă sub forma unui sindrom, care cuprinde totalitatea semnelor şi simptomelor din cursul bolii care este cauzată de farmece: dureri de cap, de spate, picioare, mâini, fiind o boală care afectează întregul corp”, spune etnologul. ”În satele de pe Valea Izei, făcătura este considerată o boală de piele ce invadează aproape în întregime corpul, dar boala se poate manifesta şi prin alte semne şi simptome”, mai arată el. Acesta spune că, potrivit credinţelor populare, există chiar locuri cu potenţial mare de ”îmbolnăvire de făcătură”. ”Făcătura <se aruncă în mijlocul drumului, iar cel care umblă pe mijlocul lui se întâlneşte cu făcătura şi pică bolnav>, spune credinţa poplară, drumul fiind un loc al întâlnirilor neprevăzute, existând o adevărată ritualitate a drumului şi a călătoriei”, mai spune el.

Obiecele metalice ascuţite, folosite la îndepărtarea răului

Lupta dintre bine şi rău este ilustrată foarte bine în conceptul ”desfăcutului de făcătură”, pentru că aici intervine ”vrăjitoarea”, ”baba meşteră”, specializată în ”desfacerea făcăturii”, în vindecarea bolnavului. ”Despe ele se credea că deţin puteri diavoleşti. <Vrăjitoarele au pă dracu, pentru aceea pot face lucruri aşe de mari> sau <o femeie lucra cu on drac pă care-l chema Piştuca şi cineva o auzât-o într-o sară pă femeie cum îl îmblânzea: Noa, noa, Piştucă! Pă semne era pre aspru>”, redă etnologul frânturi din discuţiile relatate în volumul său. Acesta mai arată că vraja, având ca scop alungarea afecţiunii săvârşită prin farmece şi vindecarea persoanei afectate, presupune o serie de practici magice în care este folosit un întreg instrumentar magic, bogat şi o gestică foarte bogată, precum şi formule orale, care alcătuiesc ”lanţul magic”. ”Desfăcutul de făcătură nu este decât o competiţie între cea care a aruncat vraja şi cea chemată să o alunge. Drept urmare, se credea că cu cât vraja de alungare este mai amplă, mai bogată în gestică şi în instrumentarul magic folosit, cu atât vraja este mai eficientă”, explică el.

Despre piesele din instrumetarul magic pune că este compus, în cea mai mare parte, din obiecte tăioase. ”Vrăjitoarele mizează pe efectul <desfăcutului de făcătură> al pieselor din categoria celor de largă răspândire în magia românească şi universală. Deţin o pondere foarte mare ustensilele metalice, tăioase, care asociază puterea magică a fierului: seceră, cuţit, topor, secure, hrebdică (perie pentru cânepă), foarfece, ac. Erau mai valoroase cele <părăsite>, despre care se credea că deţin valenţe magice mai pronunţate. Din categoria ustensilelor casnice sunt folosite lopata, cociorva de la cuptor, cleştele de a sobă, care asociază magia focului”, mai spune etnologul. În studiul său mai vorbeşte despre ungerea cu usturoi a camerei în care locuia bolnava, rolul fiind acela de a izola duhurile rele. De asemenea, el mai spune că pactica era însoţită de formule orale axate, ca şi în descântec, pe porunca directă: ”Du-te, duh negru şi necurat, / Du-te pă capu cui te-o mânat.”

O altă practică descrisă de etnolog se referă la trecerea bolnavei prin rug, de la cap la picioare, practică repetată de nouă ori, cu scopul de a opri pătrunderea duhurilor rele în corp.

Păpuşa-simulacru uman, în practici magice

Un element foarte important în tot ritualul de ”desfăcutul făcăturii” îl are sulul de la războiul de ţesut, care este îmbrăcat în haine, imaginând o persoană. ”Aici e vorba de păpuşa-simulacru uman, care reprezintă dublura vrăjitoarei, sau a celei care a făcut vraja. Întotdeauna încearcă să învingă, să contracareze vraja, practic, se duce o dispută între emiţător şi receptor, adică între cea care face vraja şi cea care o întoarce. Îi dezeagă, deci îi anulează efectul. Sulul reprezintă vrăjitoarea care face <făcătura> şi e bătută cu o mătură părăsită, apoi e scoasă afară. Păpuşile acestea simulacru-uman sunt un substitut al unei persoane”, continuă explicaţiile folcloristul şi etnolgul Pamfil Bilţiu.

De altfel, legat de această practică de a folosi păpuşi-simulacru, el spune că mai există şi alte obiceiuri. ”De exemplu, când moare cineva în Chioar, dacă are copii, ca să nu-i moară copiii, pune câte o păpuşă pentru fiecare copil, ca să înşele moartea, să considere că e mort deja şi nu-l mai poate duce. Şi vânzarea ritualică a copilului e foare răspândită peste tot, rolul fiind acela de a înşela ghinionul sau boala”, mai spune el.

Despre magia în credinţa populară şi practicle magice folosite, Pamfil Bilţiu spune că trebuie să pornim de la gândirea arhaică a ţăranului, care este dominată de credinţa în sperstiţii, în mituri. ”Sigur că el crede implicit în ele (sperstiţii), deoarece cu ele s-a născut, cu ele a trăit. Plus că omul de la ţară este mai conservator şi el nu renunţă la obiceiurile sale, la credineţele sale, degeaba a încercat creştinismul să anihileze descântecele, înlocuindu-le cu rugăciuni. Descântecele se fac şi acum, deoarece credinţa în ele este atât de mare încât ele nu pot dispărea. Aici e vorba şi de empirism, adică de experienţă. Pe ei experienţa i-a ajutat să perpetueze aceste obiceiuri, până aproape de zilele noastre”, explică el, vorbind apoi despre alte obiceiuri are s-au păstrat până doar câteva zeci de ani în urmă.

Copiii, botezaţi la lună, la stele şi la soare

”Prin anii 68-70, încă în Ţara Lăpuşului se botezau copiii la lună, la soare şi la stele, şi la copac, înainte sau după botezul la biserică. Dar nu au reunţat la acest obicei, atât cât au trăit bătrânele din sat care au săvârşit botezurile acestea păgâne. Ei credeau în ele, pentru că fiecare element are o simbolistică. Copilul e botezat la stele pentru că steaua tutelează destinul omului. Când murim spunem că o stea cade. Soarele este cel benefic, pentru că dă lumină şi căldură, fertilizează ogoarele. Luna este părtaşă la tot ce face omul, este solidară cu soarta omului. Fiecare simbol are o funcţie”, spune etnologul Pamfil Bilţiu.

Mai puteţi citi:

Meşteşuguri tradiţionale din Ţara Maramureşului, în instantanee, la Bastionul Măcelarilor