Omer Cerrahoglu, la un pas de a deveni cel mai bun olimpic al tuturor timpurilor: „Văd ideile din spatele problemei“

Pasionat de matematică încă din şcoala primară, Omer Cerrahoglu, în vârstă de doar 18 ani, poate fi considerat un geniu. Şi-a dovedit deja valoarea la concursurile naţionale şi internaţionale la care a participat în ultimii ani şi este, de departe, cel mai prolific tânăr matematician al României.

La 18 ani, matematicianul băimărean Omer Cerrahoglu are deja toate semnalmentele unei minţi strălucite. Aflat la un pas de a deveni cel mai titrat participant din istoria olimpiadelor, Omer vede această disciplină ca pe o artă: „Ideile sunt matematica, şi nu calculele“
 

„Weekend Adevărul“: Când ţi-ai dat seama că ai afinităţi pentru matematică?

Omer Cerrahoglu: De mic, de multă vreme. Şi la grădiniţă eram pasionat de matematică. Apoi, în clasa a II-a, am participat la concursul „Cangurul“.  M-am descurcat destul de bine şi atunci s-a declanşat în mine pasiunea. Până la urmă, a fost doar o chestiune de timp să mă autodepăşesc... La acest concurs am avut cel mai bun punctaj pe şcoală. Asta m-a mulţumit foarte tare şi m-a făcut să înţeleg că pot să reuşesc în matematică. 

Asta era în a clasa a II-a. Ce a urmat?

M-am tot autodepăşit. La Olimpiade am participat la fazele judeţene, naţionale şi, mai pe urmă, la Balcaniada de juniori. Acolo am fost când eram în clasa a VI-a şi concuram împreună cu cei de clasa a VII-a şi a VIII-a, practic aveam toţi aceleaşi probleme, acelaşi clasament. Acesta a fost şi primul concurs de talie internaţională la care am participat. Ceea ce m-a făcut să merg la Balcaniadă a fost faptul că în clasa a V-a am fost primul la Olimpiada naţională, cu punctaj maxim, şi astfel m-am gândit să merg în a VI-a, la o clasă mai mare. Acesta este meritul mamei, până la urmă. Ea m-a susţinut foarte mult, iar când eram în acel an a observat că generaţia următoare lucra destul de slab. Nu era chiar o generaţie strălucită şi mama s-a gândit să merg la ăştia mai mari, care oricum nu sunt atât de buni. Îţi dai seama că tu, dacă mergi, oricum eşti mai solicitat, trebuie să faci mai mult. Dacă rămâneam constant la clasa mea, mai mult stagnam. Aşa, tot timpul trebuia să lucrez mai mult... După rezultatul bun la Olimpiadă am fost invitat să particip la câteva baraje care, practic, sunt concursuri cu 3-4 probleme. Erau barajele pentru alegerea locului de Balcaniadă. A fost foarte bine, foarte plăcut. Deja aici concuram cu cei de clasa a VIII-a şi eu eram încă într-a VI-a. Erau o generaţie puternică, dar până la urmă am intrat în lot şi prima Balcaniadă importantă a fost cea din Albania. Era, practic, primul concurs mare la care participam. A durat cam o săptămână, dar am avut tot felul de activităţi în această perioadă. Mai mult, mi-a plăcut şi faptul că nu eram privit ca şi cum aş fi fost „cel mic“. Mă simţeam pur şi simplu unul dintre ei. Nici ei nu mă priveau ca pe un pişpiric de clasa a VI-a, nici eu nu îi priveam ca pe „ăia mari“. Eram colegi de lot, prieteni. Această stare generală a atras şi clasarea pe primul loc a lotului. „Următorul pas: să fac toate problemele şi să iau scorul maxim.“

Cum a fost perioada aceea de început? Credeai că se poate mai mult?

Exact! Asta a fost! Eu de mic am o chestie: dorinţa de a fi cel mai bun. De a fi primul. Şi asta nu doar în matematică. Ţin minte că, atunci când eram mai mic, mergeam la înot şi la dans şi chiar şi acolo aveam lupta asta. Îmi făceam timp pentru orice, să exersez, să ajung cât mai sus. La şcoală învăţam destul de bine şi, când erau concursurile, stăteam acasă o săptămână sau două, cât trebuia. 

Când au început concursurile la seniori?

În clasa a VII-a am fost deja la seniori, la ăştia mari, de liceu, la următorul nivel. La nivel de şcoală făcusem tot ce se putea face. Balcaniadă, lot, nu puteam face mai mult. În clasa a VII-a deja puteam face toate barajele corect la seniori, dar asta nu ar fi aşa o mare realizare. Aşa că m-a pregătit puternic şi am intrat în lot. Aveam 14 ani şi am mers la Olimpiada Internaţională de Matematică din Bremen. Ţin minte că la şcoală m-au pus să vorbesc puţin despre ce am de gând să fac şi am spus că sigur voi lua argint, dar sper la medalia de aur. Ştiam ce pot să fac, ştiam că argint sigur pot să iau şi am mers cu încredere. Era prima Olimpiadă Internaţională de seniori şi aveam mari aşteptări. Totul a fost pe măsură. Şansa a fost de partea mea, am avut şi noroc. Uneori se poate întâmpla ca pur şi simplu să nu ştii cum să faci problemele, dar alteori pot să vină chiar pe gustul tău. La concursurile astea, de obicei, problemele grele sunt puţine, îţi oferă şase probleme, din care doar două sunt grele. Ştiam că pentru aur trebuie să le fac pe cele patru şi puţin din alea grele, adică să am o idee. Ştiam că nu sunt de nivelul să fac problemele alea, dar eram de nivelul cât să am, aşa, câte o idee. Aşa am şi făcut, ambele probleme aveau câteva puncte făcute în aşa fel încât să iau medalia de aur. Şi am obţinut-o. 

La 14 ani aveai deja medalia de aur la Olimpiada Internaţională. Ce a urmat?

De aici nu au fost prea multe concursuri. A urmat doar să mă pregătesc să iau mai mult la Olimpiada Internaţională şi încă sunt la stadiul ăsta. Următorul pas ar fi să fac toate problemele la Olimpiadă şi să iau scorul maxim. 

După medalia din clasa a VII-a, cum au fost următoarele concursuri?

Am fost în fiecare an şi poate te-ai aştepta să am patru medalii de aur, dar nu a fost aşa. Am două medalii de aur şi două de argint.

Nu au mai venit problemele aşa cum te aşteptai?

Nu neapărat, adică în clasa a IX-a ştiu sigur motivul pentru care nu am luat medalia de aur. A fost încăpăţânarea mea să stau pe o problemă prea mult timp, o problemă foarte grea, şi nu am făcut-o, şi nici nu mi-am lăsat suficient timp pentru restul. Când faci o problemă, ai şi de scris foarte mult şi, uneori, scrisul ia destul de mult timp şi e neplăcut. Nu am avut suficient timp să îmi redactez problema, am avut şi o greşeală în soluţie, o greşeală care nu era foarte mare, putea fi corectată, dar având timp mai puţin am avut o problemă pe care puteam să o fac şi asta m-a costat medalia de aur. Oricum, astea două medalii de argint au fost aşa, la graniţă. În clasa a VIII-a mi-a lipsit un punct până la medalia de aur, un punct din cele 42, iar în clasa a IX-a îmi mai trebuiau două puncte. 
 

„INTRU PE PRIMUL LOC  ÎN «HALL OF FAME»“

A urmat Olimpiada din Argentina, respectiv a doua medalie de aur. A fost dificil?

Nu aş zice dificil, doar că mi-am învăţat lecţia din anii trecuţi. Şi aş vrea să spun un lucru, să ştie şi următorii olimpici. Să nu se urce prea sus cu vârful nasului, mie mi-a cam urcat şi asta m-a costat. După două medalii de argint, când ştiam sigur că cel puţin în a VIII-a puteam să iau aur şi numai dintr-o greşeală nu am luat, am revenit cu picioarele pe pământ. Când te loveşti de zid, te gândeşti: eu ce fac? Aşa că m-am pregătit temeinic şi am reuşit să obţin cel mai mare scor din lotul naţional şi medalia de aur. Dacă reţin bine, am făcut 33 de puncte, exact ca în clasa a VII-a. Amuzant, nu?

Eşti la două medalii distanţă de a deveni cel mai bun olimpic al tuturor timpurilor. Crezi că le vei obţine?

Într-adevăr, mai am de luat două medalii de aur ca să intru pe primul loc în „Hall of Fame“-ul matematicii. Dacă le voi câştiga, voi fi cel mai titrat olimpic pe plan mondial. Sunt convins că nu va fi uşor, dar sper să le obţin. Mai am două clase: a XI-a şi a XII-a. E, într-un fel, şi o parte de noroc. De putut, ştiu că pot, orice probleme ar veni, dar sper că nu voi prinde o zi proastă sau că nu voi păţi ca în clasa a VII-a şi, pur şi simplu, să ratez câteva probleme şi să ratez la unu-două puncte medalia de aur. Nu am cum să spun că nu se poate întâmpla. Dar, pe de altă parte, dacă sunt serios în timpul concursului şi nu mă încăpăţânez prosteşte, cred că am toate şansele. 

Deja faci parte din lotul naţional de patru ani. Cum te simţi acolo?

La lot există o chestie foarte interesantă. Niciodată nu ştii care îţi vor fi colegii. Am văzut multe cazuri în care un copil apărea şi, pe urmă, în anul următor, nu-l mai vedeam. În fiecare an se alege lotul după nişte baraje, dar asta nu înseamnă că, dacă am fost în a VI-a, era obligatoriu să intru şi în a VIII-a. Echipa de anul ăsta e aproape nouă, în afară de mine şi de un băiat, Ştefan Spătaru, care a fost şi anul trecut. Până acum, generaţia dominantă au fost cei care erau cu doi ani mai mari decât mine, ei formau lotul, în principiu. Sunt câţiva care sunt clar mai buni decât restul. 

Mai reprezintă matematica un secret pentru tine?

Practic, toate problemele nerezolvate sunt secrete. Toate sunt secrete la care nu cunosc răspunsul. Sunt foarte multe probleme nerezolvate, din punctul meu de vedere. Matematica mai are secrete, dar, pe de altă parte, înţeleg matematica destul de bine. Foarte multă lume nu înţelege această materie la adevărata ei valoae. Pent ei, putem spune că matematica chiar are secrete. Pe când noi, care privim cu alţi ochi matematica, până la urmă ajungem în rezonanţă. Simţi că totul se leagă şi merge de la sine. Pur şi simplu avem un mod de a înţelege matematica deasupra celorlalţi, adică nu ne pierdem în calcule, noi vedem ideile din spatele problemei. De obicei, când te uiţi la un articol din matematică, ceea ce vezi sunt foarte multe calcule. Nu asta este important, ce contează este dacă reuşeşti să treci din partea de calcule şi să vezi ideile din spate. Abia atunci devii bun la matematică. Asta înseamnă cu adevărat matematica: ideile sunt matematica, nu faza de calcule. Şi la şcoală ar trebui să se pună accent pe partea de idei, nu de calcule. Am şi eu colegi de clasă care se axează foarte mult pe calcule şi nu prea văd ideile. De asta cei mai mulţi vor spune că matematica e reprezentată de calcule, dar matematica nu e asta. Nu ştiu dacă e trist că oamenii gândesc aşa. Până la urmă, nu au fost educaţi să privească matematica cu alţi ochi. Când omul nu e educat, nu are de unde să ştie. Dacă ar fi după mine, aş defini matematica drept artă. Cred că e o materie destul de greu de definit. Matematica înseamnă ideile frumoase din spatele fiecărei probleme. Matematica e aproape în întregime un subiect estetic. Mai mult decât atât, matematica e o rampă de lansare în orice. Dacă ştii matematică, poţi să mergi oriunde. Poţi face cu uşurinţă orice alt lucru. Bineînţeles că pe mine, personal, sunt anumite lucruri care nu mă încântă, de exemplu sunt execrabil la desen, dar la orice materie reală – spre exemplu fizica, chimia sau chiar şi biologia – aş putea spune că merg destul de bine. 

La toate astea reuşesc foarte bine să învăţ. Matematica te mai ajută foarte mult şi în gândire. Pur şi simplu gândeşti lucrurile altfel, vezi totul altfel decât ceilalţi şi atunci îţi este mult mai simplu să faci orice. Practic, în orice există o probabilitate. Tu, când poţi să calculezi acea probabilitate, din start ai un avantaj. Matematica te învaţă să treci de partea de calcule, de partea urâtă a vieţii, iar dacă fiecare ar putea face asta în matematică, ar putea să o facă în orice. Trebuie să vezi esenţa fiecărui lucru şi, când ajungi la esenţa unui lucru, l-ai terminat. Matematica te mai ajută foarte mult şi în gândire. Pur şi simplu gândeşti lucrurile altfel, vezi totul altfel decât ceilalţi şi atunci îţi este mult mai simplu să faci orice. Practic, în orice există o probabilitate. Tu, când poţi să calculezi acea probabilitate, 

din start ai un avantaj.

În iulie, din nou la Olimpiadă

Numele şi prenumele: Omer Cerrahoglu 

Data şi locul naşterii: 3 mai 1995, Istanbul. 

Studiile şi cariera: 

2002-2006: Şcoala generală „George Coşbuc“, din Baia Mare.

2006-2010: Şcoala generală la Colegiul Naţional „Vasile Lucaciu“, din Baia Mare, unde a lucrat cu profesorul Ştefan Sabău. 

Din 2010 este elev al Colegiului Naţional „Gheorghe Şincai“, unde acum termină clasa a XI-a. 

În 2009, pe când era în clasa a VII-a, a câştigat prima medalie de aur la Olimpiada Internaţională de Matematică de la Bremen, devenind unul dintre cei mai tineri olimpici ai tuturor timpurilor. A doua medalie la Olimpiada Internaţională a venit în clasa a VIII-a (2010), când a câştigat argintul în Kazahstan. În clasa a IX-a (2011), în Olanda, băimăreanul a câştigat argintul. În clasa a X-a (2012) a luat iar aurul în Argentina. Băimăreanul are şi şase medalii de aur la Balcaniadă şi şapte medalii de aur la Olimpiadele naţionale. 

Olimpiada internaţională din acest an va avea loc în Columbia, la finele lunii viitoare.  

Locuieşte în: Baia Mare 

„Cred că voi merge la o universitate britanică“

„Weekend Adevărul“: Până la vârsta de 5 ani ai locuit, împreună cu familia, în Istanbul. Cum de aţi venit în România?

Omer Cerrahoglu: Eram mic atunci, dar reţin că situaţia nu era tocmai bună în Turcia. Părinţii mei voiau să ne ofere nouă, copiilor, o viaţă mai bună şi atunci mama a vrut să venim în România. Mai mult, în 1999 a fost un cutremur foarte puternic acolo şi mama s-a speriat foarte tare. Dacă reţin bine eu, au fost câteva mii de morţi şi atunci am decis să venim în România. Am stat un an în Timişoara, mama fiind din Banat, şi pe urmă am venit la Baia Mare. De atunci stăm aici.

Ştiai limba română când ai venit aici?

Noi vorbim trei limbi în familie. Mama, fratele meu şi cu mine vorbim în română, tata vorbeşte cu noi în turcă, iar mama discută cu tata în engleză. Când s-au întâlnit părinţii mei, mama nu ştia turca, iar tata nu ştia româna. Engleza era la mijloc. Când am ajuns în România, eu aveam urechea deja formată. Înţelegeam româna, dar de vorbit vorbeam doar limba turcă. De la 5 ani, am început să vorbesc româna. Ce pot să spun este că îmi pare bine că prima limbă pe care am vorbit-o a fost turca, pentru că acum nu am niciun fel de probleme la gramatică...

La ultima noastră întâlnire erai indecis în legătură cu viitorul tău. Te-ai hotărât la ce universitate vrei să mergi?

Nici în momentul de faţă nu sunt foarte sigur... Ori în Anglia, ori în America. În principiu, cred că mă voi îndrepta spre o universitate britanică. În America, lumea merge din cauza acelui „American dream“, dar părerea mea este că poţi să ai parte de acest lucru oriunde în lume, atât timp cât reuşeşti să te impui în ceea ce faci. În ceea ce priveşte o viitoare carieră, asta diferă de la persoană la persoană, cred că fiecare ar trebui să facă ce îi place. Trebuie să te axezi pe acel lucru care te face fericit, să mergi cu bucurie la muncă. Bineînţeles că voi urmări, ca toată lumea, de altfel, şi latura financiară, dar munca în sine trebuie să fie una rezonabilă. Să mergi aşa, orbeşte, doar pe planul material, să urmăreşti să câştigi cât mai bine, e un concept total greşit, din punctul meu de vedere. Nu cred nici că e foarte bine să faci ce nu îţi place doar pentru bani. În zilele noastre trebuie să stai pe zi minimum zece ore la serviciu şi, până la urmă, pierzi partea frumoasă a vieţii. Stai ore întregi la serviciu, câştigi foarte bine, dar, până la urmă, îţi rămâne foarte puţin timp să faci ceva care să-ţi aducă fericirea şi totul devine un cerc vicios. Vrei să trăieşti bine, dar prin ceea ce faci îţi distrugi viaţa socială şi devii nefericit. De asta, când îmi voi alege un viitor, am să mă gândesc ca, în primul rând, să fac ce-mi place. Pe urmă va conta partea financiară. Fie că munca mea va fi în altă ţară sau în România, sper ca totul să ajungă unde îmi doresc eu. În fond şi la urma urmei, cred că asta ne dorim cu toţii, să lucrăm aproape de familie, să fim tot timpul cu cei dragi, şi în România chiar nu cred că moare nimeni de foame. Bineînţeles că nu toţi îşi permit să îşi ia nu ştiu ce maşini sau case luxoase, dar până la urmă astea nu te fac fericit. Să trăieşti cum îţi place ţie nu depinde de bani sau de chestiile astea. Pentru aceste lucruri voi lupta eu şi trebuie să le obţin. Tot timpul am considerat că norocul şi-l face fiecare.

Până în acest moment ai avut un drum frumos, dar greul de abia începe. Pe cine ai alături? Cine te-a ajutat să ajungi aici?

În primul rând, cred că în viaţa mea, până acum, mama a jucat un rol foarte important, dar bineînţeles că toată familia mi-a fost alături şi le mulţumesc pentru asta. Mama a avut încredere în mine şi tot timpul m-a îndemnat să vreau mai mult, să lucrez mai mult, să fiu cel mai bun. Tot timpul eu îmi doream ceva şi ei m-au susţinut. 

Ei sunt cei care s-au ocupat de mine pe partea psihologică, să îi spunem aşa, că nu e numai matematică atunci când e vorba de Olimpiadă, e vorba şi de condiţie fizică şi psihică. Pe această parte, familia m-a ajutat enorm şi pot să spun cu încredere că un mare merit din ceea ce am reuşit eu să obţin este al lor. Pe flancul celălalt, aş putea să spun că sunt profesorii mei de la clasă. Ei sunt partea matematică. La nivelul acesta, mare parte o facem singuri, dar puţină îndrumare vine foarte bine. Tot timpul am avut cei mai buni profesori, care au reuşit să mă împingă de la spate. Au fost oameni care au reuşit să-mi deschidă orizontul şi să mă facă să văd cu alţi ochi şcoala. Aici ar fi multe de spus, dar un rol important l-a avut chiar domnul director (n.r. – Ioan Mureşan). El a făcut ca elevii cei mai buni să fie în aceeaşi clasă şi să avem şi cei mai buni profesori. Eu sunt destul de încăpăţânat şi sunt puţine persoane care pot să spună ceva şi să îmi schimbe părerea, iar dânsul este unul dintre acei oameni. A încercat în câteva rânduri să mă facă să gândesc puţin altfel şi m-a făcut să văd şi alte laturi. 

Ce alte pasiuni ai, pe lângă matematică?

Îmi place foarte mult să merg cu bicicleta, să mă plimb prin parc, să văd verdeaţă şi să meditez la cine ştie ce lucruri. De fiecare dată când am puţin timp liber, ies la plimbare. Pe lângă astea, îmi place foarte mult să stau cu familia. Sunt câteva ore pe care le petrecem împreună şi care de fiecare dată mă fac să-mi revin. Pentru toate acestea îmi fac timp aproape zilnic. Făcând aceeaşi chestie, creierul se plictiseşte şi nu mai dai randament, aşa că nu pot să-mi dedic tot timpul matematicii.