Maramureşul, ţara uriaşilor, a comorilor ascunse în munţi şi a haiducilor care au inventat aparate de zbor
0
Maramureşul are legendele sale cu uriaşi, comori ascunse în munţi şi negăsite, aparate de zbor inventate de haiducul Pintea din Munţii Gutâi ş.a.m.d.. Sunt însă legende care dau unicitate judeţului şi care îl evidenţiază între celelalte judeţe ale României.
Spre exemplu, se spune despre Maramureş că este un loc unde cândva, în vremuri demult apuse, au locuit uriaşi.
"Avem o legendă care vorbeşte despre naşterea Maramureşului. Se zice că pe vremuri în acest spaţiu dintre Mara, Iza şi Vişeu era locuit de către uriaşi. Uriaşilor le trebuia doi -trei paşi ca să se deplaseze de pe un munte pe altul.
Există şi o legendă la Borşa cu un uriaş din Pasul Prislop care nu şi-a mai găsit sita pentru făină ca să facă mămăligă. Şi atunci a făcut trei paşi până pe vârful Toroioaga la un alt uriaş ca să îi împrumute sita şi să poată cerne făina pentru a face mămăliga.
Într-una din zile, ultimul uriaş, care avea o fată foarte frumoasă pe nume Roza Rozalina, s-a trezit că fiica lui, care se plimba pe râul Iza a văzut la un moment dat nişte făpturi mici, care erau de fapt nişte feciori de ţăran, mai precis un fecior de ţăran care ara pământul pe malul Izei.
L-a luat în căuşul palmei şi l-a dus la tatăl ei, ultimul uriaş care era un înţelept. L-a întrebat cine sunt aceste făpturi şi el i-a răspuns că sunt cei care vor popula acest spaţiu, această ţară după dispariţia noastră", a declarat Nicoara Mihali, scriitor.
O altă legendă legată de Maramureş este cea care face referire la o comoară pe care haiducul Pintea Viteazul ar fi ascuns-o într-o peşteră din munţii Gutâi, celebrele berbinţi cu galbeni. Bătrânii spun că sunt comori „cu blestem” şi comori „fără blestem”. Dacă acelea fără blestem se mai găsesc din când în când, cele cu blestem pot atrage boala, nebunia sau chiar moartea căutătorilor. Nu face excepţie nici comoara care ar fi aparţinut celebrului haiduc Pintea Viteazu, ascunsă pe muntele Gutâi, într-o pivniţă săpată în stâncă.
Potrivit informaţiilor furnizate de către Consiliul Judeţean Maramureş, în noaptea dintre ani se văd focuri pe dealurile din Maramureş. Uneori ard cu flacără mai slabă, alteori mai puternică. Bătrânii spun că acolo au fost îngropate comori de „oameni gazde, de călugări sau de hoţi”. Comorile nu pot fi descoperite de oricine, oricând....
Conform credinţei populare, comorile sunt păzite de draci, iar căutătorii pot profita de „neatenţia” paznicilor doar în două momente din an şi anume la sărbătoarea Sfântului Gheorghe şi la Anul Nou, pentru că în aceste nopţi dracilor - puşi să păzească aceste comori - li se îngăduie să încingă o horă. Oamenii pot vedea nişte focuri imense, dar care nu pârjolesc nimic în jur. Atunci, dacă e noapte cu lună plină, înainte de cântatul cocoşilor, pot scormoni pământul după aur. Dacă scot o vorbă în timp ce sapă, nu vor mai găsi comoara niciodată.
Una dintre cele mai vechi legende spune că vechii călugări din satul Mănăstirea au fost alungaţi şi schingiuiţi de săteni pentru o comoară ascunsă şi astăzi într-o fântână, care se numeşte „fântâna călugărului”. Călugării au blestemat satul „să nici nu crească, să nici nu scadă”. Iar lumea şi timpul în acel sat chiar că par a sta pe loc.
Potrivit informaţiilor furnizate de către Consiliul Judeţean Maramureş, se spune că o altă comoară a fost lăsată de călugării din Bârsana, în locul numit „Dealu’ lui Filip”. Filip era un localnic, care găsind comoara, a ascuns-o sub nişte vreascuri, pe care nişte copii le-au aprins. Văzându-şi comoara arzând, Filip a înnebunit. La fel, se spune că haiducul Ion Godja din Văleni, zis „Oul”, a ascuns o comoară în locul numit „Săcătura” şi multă lume a săpat acolo ca să caute comoara. Şi că tot acolo şi-ar fi ascuns comorile şi alţi haiduci de pe vremea lui Pintea.
Din informaţiile furnizate de către CJ Maramureş, despre haiducul Pintea se spune că îşi ascundea prada pe muntele Gutâi, lângă satul Crăceşti (actualul Mara). Acolo, într-o stâncă era săpată o pivniţă mare, în care acesta îşi ţinea berbinţele cu galbeni. Pivniţa era încuiată cu o uşă mare de fier, ale cărei chei le avea doar Pintea. Bătrânii povestesc că şi astăzi poate fi văzută acea pivniţă, ale cărei uşi se deschid o dată la şapte ani. Unii susţin chiar că au văzut uşile deschise. Iar când pivniţa e deschisă, în ea se vede fum, nişte limbi de foc şi o strălucire mare, ca a Soarelui.
espre haiducul Pintea circulă o legendă conform căreia pentru a scăpa de urmăritori, acesta ar fi zburat de pe înălţimile Maramureşului cu un fel de planoare făcute din şindrilă. Au fost descoperite texte datând de la 1701, respectiv 12 august 1702, care fac vorbire despre zborurile haiducului. Potrivit informaţiilor furnizate de către Consiliul Judeţean Maramureş, aceleaşi texte mai fac referire şi la unele reclamaţii venite din partea localnicilor care erau supăraţi că planoarele haiducului le culcau holdele la pământ.
“Legenda spune că, atunci când era pe punctul de a fi prins, Pintea şi-a confecţionat aripi din şindrilă (o formă rudimentară de planor) . Cu ajutorul lor şi-a luat zborul de pe înălţimi, reuşind să scape de urmăritori. La fel, se spune că în arhiva Primăriei Baia Sprie s-ar găsi încă plângeri ale unor localnici, supăraţi că aparatele ciudate ale haiducului le ...calcă grâul. Au fost şi cercetători care au căutat argumente în sprijinul variantei haiducului zburător”, au anunţat cei de la CJ Maramureş.
În lucrarea de doctorat a profesorului Valeriu Avram se face referire la arhivele transilvane, dar şi la câteva documente din Ungaria, în care se vorbeşte despre Gligor Pintea, supranumit Viteazul din Magoaja Maramureşului. Datele vremii arată că Pintea era şi un haiduc al aerului. Prima atestare este cuprinsă în textul unei note din 1701, scrisă pe o pagina liberă dintr-un Apostol românesc, păstrat în manuscris fragmentat la biserica maramureşeană din Bontăieni.
Textul cu pricina a fost descoperit în anul 1934, printre altele acolo arătându-se că „de pe Mogoşa, Pintea au sburatu cu sburătoare, făcută de elu, până în Dăneşti. Elu îi învaţă pe pandurii săi să sboare. Scris-amu io Petre Fătu, în anu 1701”. Al doilea text a fost descoperit în 1944 la Biserica Jank, din Ungaria, pe pagina 48 a unui Evangheliar românesc: „Pintea şi cu panduri de-ai săi au sburat pe imaşuri şi fâniţe de-ale oamenilor de la Viile Satu Mare.
O sburătoare ce au fostu araduitu de tri cai s-au opritu şi pre fâniţa vărului meu Popanu Irimie. Toată lumea s-au miratu de frumuseţea şi sborurile acestor sburătoare. Ele au fostu făcute din lemnu de paltinu, plopu, bradu şi stâjinaru. Roţile lor au fostu căptuşite cu pile (piele - n. n.) de cerbu deinu codru. Io ierohomanul Genadie încă am văzut cu mirare tot ce am scrisu aicea de pomenire, astăzi în ziua de 12 luna lui cuptoru, anul 1702".
Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.
Se încarcă comentariile...
