Justinian, monahul care l-a ocrotit pe Steinhardt şi omul care nu cunoaşte ura

Justinian, monahul care l-a ocrotit pe Steinhardt şi omul care nu cunoaşte ura

IPS Justinian Chira este omul care nu cunoaşte ura Foto: Adevărul

Mănăstirea din Rohia este ridicată tocmai în vârful unei stânci, iar acolo ori ajungi, ori cazi. În liniştea şi pacea acestui colţ de rai din inima Maramureşului, trăieşte poate una dintre cele mai importante figuri ale ortodoxismului românesc: Înalt Prea Sfinţitul Justinian Chira. De 72 de ani, de când a trecut pragul mănăstirii, părintele Justinian vieţuieşte în smerenie, cu frica permanentă de a nu-l supăra pe Dumnezeu, cu frica de ispită.

Ştiri pe aceeaşi temă

Vorbele sale sunt calde, ca poveţele unui bunic de poveste, rostite cu emoţia unui copil, dar uşor poticnite de suflul bătrâneţii. Ochii căprui, rotunzi şi veseli, totodată, îţi scormonesc până în adâncul sufletului şi îţi scot la lumină fărâma de credinţă. El însuşi este o lecţie de credinţă, una care te îngenunchează doar cu un zâmbet şi cu vorbe aproape naive, dar pline de înţelepciune şi duh. 

Trimisul lui Dumnezeu
 
Justinian Chira proroceşte, la începutul mileniului al treilea, binele sau catastrofa. Ambele atârnă ca de un fir de aţă de credinţă. „Credinţa este un dar de la Dumnezeu. Şi nu este limitată!“, aceasta este învăţătura părintelui Justinian.

A ţinut piept comunismului şi nu s-a dat în lături de la dreapta credinţă când Partidul dărâma biserici, când oamenii nu aveau ce pune pe masă copiilor. Justinian a fost omul care a păstrat învăţătura ortodoxiei vie în altarul în care slujea şi în inimile credincioşilor. Aşa a uimit şi Occidentul, în urma unui documentar realizat de BBC, în 1978, despre credinţa autentică a românilor din Maramureş. În 1980, Justinian Chira îl ia sub aripa sa pe Nicolae Steinhardt, la Mănăstirea Rohia, după ce nenumărate aşezăminte călugăreşti l-au refuzat. Părintele Justinian însuşi mărturiseşte că de atunci nu s-a mai atins Securitatea de Steinhardt.

În anii de glorie ai comunismului, când sute de biserici erau făcute una cu pământul, părintele Justinian nu tăcea, iar blestemul lui avea să fie ascultat. În iunie 1989, la o predică, prevestea finalul celor doi dictatori: „Să dea Dumnezeu să ardă scaunul celui care înfometează poporul şi dispreţuieşte muncitorii!“ N-a stat deoparte nici şase luni mai târziu, în decembrie 1989, când a început Revoluţia. Pe atunci era episcop-vicar al Clujului. „Am participat la momentele din decembrie, când a fost schimbarea regimului. Eram la Cluj-Napoca. La 16 decembrie a venit la mine o persoană cunoscută şi discret mi-a spus: «Ştii ce se întâmplă la Timişoara? A început Revoluţia, dar taci, nu vorbi către nimeni»“, îşi aminteste Justinian Chira.
 
Şi aşa era. Revoluţia începuse, iar oamenii nu erau primiţi în biserică. Haosul creat şi strigătele de ajutor au ajuns şi în faţa catedralei din Cluj-Napoca peste câteva zile. „În faţa catedralei, în faţa teatrului şi pe lângă catedrală era o mare de oameni care manifestau şi srigau «Deschideţi biserica, deschideţi biserica!». Dar biserica era închisă pentru că era ordin dat de autorităţi să nu îndrăznească cineva să deschidă porţile sau să tragă clopotele şi tuturor preoţilor le era frică. Atunci i-am spus unei fete: «Te duci la preoţi şi le spui că eu, episcopul-vicar, am dat poruncă să deschidă biserica şi să tragă clopotele!». Fata a plecat grăbită în biserică prin uşa din spate, a transmis porunca şi preotul mirat a deschis biserica şi a tras clopotele. Când am deschis catedrala, când am început să tragem clopotele, tot Clujul a început. Urla Clujul de sunetul clopotelor“, îşi aminteşte părintele.

Şi totuşi, neîncrederea...

Momentele grele din 1989 au fost şi cele care au adus neîncrederea în sufletul lui Justinian Chira. „Pe 22 decembrie, la ora 11.30, s-a comunicat la radio că Ceauşescu a fugit. Eu stăteam la fereastră, în dormitorul meu. M-am ridicat speriat şi cu neîncredere, îmi era frică de ce va urma. Vreau să spun că neîncrederea nu e un păcat. E o boală să nu ai încredere în doctori, în părinţi, în prieteni, în Dumnezeu, în Iisus. Boala aceasta exista şi în sufletul meu. Şi atunci, eu am auzit o voce puternică de sus care a strigat: «Nu ai încredere în Noi?» Nu la singular, la plural şi am început să mă văicăresc asemenea unui căţel când îl loveşte stăpânul: «Ba da, am! Am încredere!». Şi m-am vindecat de neîncredere!“. 
 
În 1990, Justinian Chira a fost ales episcop al Maramureşului şi Sătmarului. De-a lungul vremii a scris peste 180 de caiete cu reflecţii şi notiţe din viaţa sa, iar la vârsta asta îşi dedică majoritatea timpului încercând să transmită noii generaţii lucrurile cu adevărat importante. În biblioteca Mănăstirii Rohia se află toate cele 180 manuscrise din jurnalul părintelui, din care nu lipseşte nicio zi din 1944 încoace.

„Noi suntem dintr-un singur neam“
 
După nouă decenii petrecute alături de oameni, Justinian Chira spune că cel mai important lucru în viaţă este dragostea faţă de semeni. Nimeni nu este mai presus de asta şi toată lumea ar trebui să fie egală. „Noi suntem dintr-un singur neam. Noi, neamul omenesc, ne-am născut dintr-un singur om: din Adam. Nu suntem născuţi din mai multe ranguri. Eu sunt frate şi cu tine că eşti evreu, sau cu tine că eşti ţigan sau mahomedan. Noi suntem fraţi. Avem un corp comun. Şi dispunem de la Creator de liberate, de liberul arbitru. Avem libertatea să credem sau să nu credem. El ne-a dat lumina raţiunii, ne-a dat suflet, ne-a dat fiecăruia conştiinţă şi sentiment. Aceasta e dovada că noi suntem de origine divină, nemuritoare“, predică preotul. 

Omul care nu cunoaşte ura
 De când am fost mic şi până  astăzi, întotdeauna am avut o cruce grea pe umăr şi sunt foarte bucuros că, până la urmă, duşmanii mi-au devenit prieteni, pentru că eu nu am urât pe nimeni, niciodată. Iubesc toată suflarea omenească. Simpatizez şi sunt bolnav de dragoste faţă de toată suflarea omenească


Speranţa lumii, crede Justinian Chira, sunt tinerii pe care îi compară cu nişte îngeri. „Este nevoie să cunoaşteţi şi dumneavostră că pentru mine tineretul este  o societate sacră. Sunt nişte sfinţi. Nici nu vă daţi seama, indiferent cum vă este viaţa sau gândirea politică, n-are importanţă. Generaţia tânără este o generaţie ca nişte îngeri, asta este convingerea mea şi asta e ste şi realitatea. Acum, trece şi tineretul prin momente dramatice, dar tineretul este  speranţa şi viitorul ţării şi al lumii. Dar să ştiţi că este bine că este aşa. Aia nu este viaţă când toate ţi se servesc pe tavă. Eu din copilărie am avut greutăţi. De când am fost mic şi până astăzi, întotdeauna am avut o cruce grea pe umăr şi sunt foarte bucuros că, până la urmă, duşmanii mi-au devenit prieteni, pentru că eu nu am urât pe nimeni, niciodată. Iubesc toată suflarea omenească. Simpatizez şi sunt bolnav de dragoste faţă de toată suflarea omenească“. ;

Sub semnul testamentului părintesc
 
Acum, la 92 de ani, Înalt Prea Sfinţitul Justinian Chira spune că naşterea şi viaţa sa au fost fireşti. Şi asta include şi greutăţile. S-a născut în 1921, în localitatea Plopiş, din Maramureş, într-o familie de ţărani modeşti. Nimeni din familia sa nu ştia carte, nici el nu ştia ce înseamnă viaţa monahală, însă chemarea către biserică o simţea negreşit. „Când păzeam vacile, plângeam de dor. De copil am trăit cu nostalgia unui dor în viaţă, a unui alt orizont. Nu ştiam eu anume ce orizont. Când eram la vârsta de 16 ani, le-am spus părinţilor că vreau să mă duc la mănăstire şi părinţii mei m-au sfătuit şi m-au rugat să nu-i las singuri. Să stau cu ei, dar tot la vârsta asta a fost şi anul când a murit tata“, îşi aminteşte Justinian. Moartea tatălui a fost şi momentul în care dorul său a căpătat un sens şi astfel a început povestea monahală. 

„Ai grijă de mă-ta!“

„La moartea lui am rămas numa’ eu singur cu tata. Mama era plecată în sat să spună surorilor că tata moare. Şi eu am rămas cu tata singur în casă şi mi-o cerut ca să-i fac aşternut, să se culce în faţa casei, şi m-o rugat să merg lângă el. Atunci, m-am pus lângă el, în genunchi, şi mi-a spus sever: «Ai grijă de mă-ta!». Ăsta a fost cuvântul tatei înainte de a muri. După aceasta m-a tras cu mânuţele lui pe piept şi cu amândouă mâinile, cum a făcut Avraam cu Isaac, m-a binecuvântat pe creştet şi după aceasta mi-a spus: «Citeşte-mi paraclisa!». Eu am rămas atunci mirat şi mirarea o păstrez până acuma. De unde a ştiut tatăl meu, de 66 de ani, de paraclisă? Satul în care m-am născut eu era foarte înapoiat. Nu aveam preoţi, venea din când în când câte un preot din satele vecine. Nu era un sat în care să se facă paraclis. Şi mi-am pus întrebarea de unde a ştiut tata ca să-mi ceară asta în ceasul morţii. Şi atunci, am luat o carte veche scrisă cu vechile chirilice şi i-am pus cartea pe piept şi pe faţă şi am început să citesc. Am citit o pagină, două, cu mâinile mele pe pieptul lui, cu mâinile mele pe faţa lui, şi mi-am dat seama că tata a adormit. N-a murit, a adormit“, povesteşte Justinian Chira.
 
După ce tatăl său s-a prăpădit, a mai stat alături de mama sa încă patru ani, iar la vârsta de 20 de ani, s-a decis să meargă către mănăstire. În pofida rugăminţilor mamei sale, într-o miercuri dimineaţă, pe 12 martie 1941, Ioan Chira (n. r. – numele său de mirean) se îndreaptă către Mănăstirea Rohia. Îşi aduce aminte şi acum drumul care i-a luat o zi întreagă „În amurg, am intrat în Mănăstirea Rohia. În faţa bisericii, erau trei oameni care lucrau şi am zis vreau să intru la părintele stareţ. Nu-l ştiam, nu-l cunoşteam pe stareţul de atunci, pe Nifon Matei. Am intrat la el şi am rămas în picioare. Stareţul stătea pe scaun şi i-am spus că vreau să rămân“. 
 
Primul semn divin că acesta era exact în locul unde trebuia să se afle a fost că atunci când a ieşit de la părintele stareţ zburda de fericire. „În momentul acela, a început să bată toaca. Începea vecernia. Toaca o bătea frumos un călugăr bătrân, şi nu spun basme, spun realităţi trăite. Când am auzit toaca, parcă mi s-a deschis un orizont luminos. De la tristeţe, de la melancolie, am trecut spre o mare bucurie. S-a deschis cerul. Cu asta am început eu viaţa, la 12 martie 1941, la Mănăstirea Rohia. De atunci până acum, neschimbat am trăit în această mănăstire. De 72 de ani. Aceşti 72 de ani au fost trăiţi din plin“. 
 
Viaţa părintelui Justinian Chira
 Justinian Chira (foto) S-a născut la 28 mai 1921, în satul Plopiş din judeţul Maramureş.
 1928-1934 – a urmat şcoala primară în satul natal
 1934-1941 – a fost reţinut acasă de părinţi pentru sprijin în gospodărie
 1941-1943 – a urmat cursurile Liceului Ortodox de Băieţi „Simion Ştefan“ din Cluj-Napoca
 12 martie 1941 – a intrat la Mănăstirea „Sfânta Ana“ din Rohia, ca frate de mănăstire, tuns în monahism sub numele de Justinian
 15 august 1942 – a fost hirotonit diacon
 17 aprilie 1943 – a devenit preot al Mănăstirii Rohia
 22 noiembrie 1942 – 10 martie 1943 – este încorporat
 1944 – 1973 – stareţ al Mănăstirii Rohia
 1967 – a primit rangul de arhimandrit
 1973 – a fost ridicat la rangul de arhiereu şi ales episcop-vicar la Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului
 septembrie 1990 – a fost ales episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, fiind instalat la 11 noiembrie 1990
 A sfinţit sute de biserici, a rostit mii de cuvântări, multe dintre ele fiind înregistrate şi păstrate în audioteca Eparhiei. Ca arhiereu, a hirotonit peste 300 de preoţi atât în calitate de episcop-vicar la Cluj, cât şi ca eparhiot la Maramureş. A colaborat la diferite publicaţii bisericeşti şi laice.
 
Citeşte şi:
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările