Irlandezul care organizează festivalul de la Săpânţa: „Sunteţi ultimii care aveţi matriţa civilizaţiei în sine“

Peter Hurley a devenit un adevărat personaj în Maramureş după ce, în urmă cu şapte ani, a organizat primul festival de la Săpânţa, numit „Drumul lung spre Cimitirul vesel“. El a ales să continue acest proiect, în ciuda tuturor obstacolelor, iar anul acesta chiar are promisiuni de finanţare din partea administraţiei judeţene.

De ce a ales Maramureşul pentru proiectele sale şi cum a ajuns de la dorinţa de a organiza un festival de rock la unul de tradiţii şi cultură, Peter Hurly, irlandezul stablit în România în urmă cu mai mulţi ani, a fost de acord să dezvăluie într-un interviu acordat ziarului „Adevărul“. A organizat primul festial din banii proprii, sătul de birocraţie. Anul acesta, conceptul este unul cu totul nou şi original şi îşi doreşte să reunească 60 de sate sub sloganul ”Satele unite ale Maramureşului”.

Probabil te întreabă toată lumea, de ce ai ales Maramureşul? Ce te-a atras aici atât de mult?

Am fost foarte marcat de prima mea vizită în Maramureş. Am văzut varianta vie a unei tradiţii culturale străvechi, pe care o ştiam doar în varianta ”moartă” din Irlanda. Dacă te duci în vestul Irlandei, vezi unde a fost o zonă extraordinar de intens populată şi cultivată, dar care de 100 de ani este abandonată. Şi vezi ”oasele” din piatră ale unei civilizaţii, odată vie, trecută în istorie. E foarte frumos şi linişte.

Dar ce te-a determinat să porneşti bătălia asta, pentru că e o bătălie, pentru păstrarea acestor tradiţi?

Da. Nu ştim că va fi aşa de la început. În 2007, muzicianul Nicu Covaci mi-a zis: noi suntem daci, voi sunteţi celţi. Noi avem legături comune. Şi m-a ”virusat” cu această idee. Un concept al unui festival. Am început să cercetez, am mers la un festival celtic în Franţa, apoi am mers în Irlanda la o şcoală de vară care se numeşte ”Willie Clancy summer school” şi am vorbit acolo cu directorul, dar n-am făcut nimic. N-am reuşit, pentru că ştii cum este, un festival de muzică rock costă foarte mult şi n-am găsit sponsori, iar ideea cumva a rămas ”în aer”.

Deci, iniţial, trebuia să fie un festival rock?

Da, trebuia să fie un festival de rock celtic, pe care urma să-l organizez cu Nicu Covaci, în România, undeva. Dar cu cât am cercetat mai mult, cu atât mai mult am ajuns la ideea că trebuie să fie ceva care are legătură cu tradiţia. Eu lucram atunci în Advertising, în publicitate. Şi în 2009, compozitorul irlandez Shaun Davey a scris ”Vocile din cimitirul Vesel”. Asta m-a adus înapoi în Maramureş şi pentru prima dată la Săpânţa. Atunci am bătut pentru prima dată la uşa părintelui Grigore Luţai din Săpânţa şi i-am zis să asculte ce a făcut un irlandez. Şi de acolo a venit ideea unui festival. Eu nu voiam neapărat să fac prima ediţie pe banii mei, am făcut un proiect la Ministerul turismului pe fonduri eropene, crezând că va dura câteva săptămâni ca să aprobe proiectul, dar mi-au zis că nicio şansă pentru anul 2010, astfel că atunci am luat decizia că în primul an să îl fac pe banii mei, iar în anul următor, pe banii lor. Aşa a fost în 2010, prima ediţie a Festivalului ”Drumul lung spre Cimitirul vesel”. Sunt singura persoană care a reuşit să îngroape o casă într-un cimitir, în două zile. O casă! Au fost bani de o casă şi erau mai mulţi bani decât aveam atunci, încă şi în ziua de azi îi mai datorez surorii mele încă 4.000 de euro pentru tot ce s-a întâmplat atunci.

Şi familia ta nu s-a supărat?

Nu. S-au bucurat foarte mult. Familia mea înţelege că vreau să fac ceva.

De ce e atât de important pentru tine acest proiect?

La fel de important cum este pentru mine, eu cred că este pentru noi toţi. Eu cred că, în loteria mondială, România a tras lozul, cartea care zice ”voi sunteţi ultimii care aveţi o cultură, civilizaţie rurală autentică, vie”. Sunteţi ultimii în Europa, voi aţi tras cartea asta. Mi se pare foarte important să conştientizăm asta. Şi să conştientizăm faptul că este o cultură, o civilizaţie care este în criză. De la sat a pornit conceptul de comunitate. Deci în viaţa urbană, aceeaşi persoană este altfel atunci când este în sat, faţă de cum este în oraş. Dacă tu mergi pe uliţă într-un sat şi nu saluţi o persoană cu care te întâlneşti, l-ai jignit. Dar dacă eşti pe o stradă în oraş şi saluţi pe toată lumea cu care te întâlneşti, eşti nebun. Deci de acolo pornim. Conceptul de comunitate izvorăşte de la sat. Dacă voi sunteţi ultimii care aveţi sate, atunci sunteţi ultimii care aveţi matriţa civilizaţiei în sine. Nu degeaba a zis Petre Ţuţea: când moare ultimul ţăran, moare civilizaţia umană. Această matriţă voi o aveţi încă în varianta vie. Nu e de ajuns să aveţi o agricultură economică performantă. Nu vorbim despre asta, ci despre sate, comunităţi vii.

Eu am văzut asta cel mai puternic în Săpânţa, când am stat 10 săptămâni pe canapea la fierar şi am văzut toată lumea care vine la fierar, mai ales în timpul verii, care au tot felul de probleme. Cum se zice, fierăria este ca stomatologul într-un sat. Deci când ai nevoie de el, trebuie rezolvat pe loc. Şi acolo se discută tot. Am văzut în această experienţă cât de închegate sunt lucrurile. Este un nivel de comunicare între oameni care depăşeşte cuvântul spus, care are legătură şi cu felul în care bate vântul, cum se spune. Ei cumva înţeleg cum merg lucrurile din priviri, din gânduri, poate prin vorbă, comportament, e un amestec de semnale verbale şi mai ales non-verbal şi poate şi în gând împreună fac o comunitate, un sat viu.

Care a fost cea mai mare problemă de care te-ai lovit?

Birocraţia. În accesarea fondurilor europene, m-a îngenuncheat birocraţia. Birocraţia folosită ca o armă ca să nu iei deciziile corecte. Adică te împiedică într-o chestie pentru că pur şi simplu e mai uşor să te împiedice decât să te ajute să găseşti soluţia, chiar dacă asta cu siguranţă te face să renunţi. Pentru mine este o atitudine inadmisiblă. Asta e o provocare şi m-am mai lovit de idiferenţă, suspiciune, din partea tuturor. Trăim într-o lume în care foarte mulţi oameni sunt disperaţi legat de existenţă, de trai, de ziua de mâine. Iar conceptul că cineva ar face totul fără un câştig financiar sau chiar în pierdere, este unul inexistent. 

Noi, irlandezii, am pierdut foarte mult, am pierdut limba, tradiţia, civilizaţia rurală, ştim cum este să fii colonizat şi cetăţean de clasa a doua, a treia, a patra şi asta de foarte mult timp şi cum este să încerci să te ridici când eşti jos şi noi suntem renumiţi ca naţie pentru capacitatea noastră de a dărui către alţii ca să încerce să se ridice. Noi am pierdut ceva care voi aveţi viu. Şi aici aveţi o şansă. Eu fac parte din grupul de oameni care cred în existenţă şi în şansă şi în nevoie şi puterea acestei civilizaţii, astăzi. E vorba despre mediul rural.

Cum au reacţionat oamenii la început, când ai spus ce vrei să faci acolo?

Foarte bine. În Săpânţa foarte bine, dar bineînţeles, oricine vine într-o comunitate şi cheltuieşte foarte mulţi bani şi face un act nobil cred că e primit cu braţele deschise. Mai mult decât asta, cu anii care au trecut mi-am format şi nişte relaţii foarte apropiate cu oamenii din Săpânţa. Când merg pe stradă, e ca şi când aş fi în familie. Toată lumea vrea să mă îmbrăţişeze. (Râde) Poate nu toată lumea, dar simt că sunt apreciat pentru ce fac şi chiar dacă uneori comunitatea nu a putut să facă prea mult - niciodată nu poţi să ai totul. Au fost şi momente foarte grele şi pentru mine în anii aceştia.

Am ajuns încet, încet, la subiectul festivalului de anul acesta. Înţeleg că a fost axat mai mult pe păstrarea tradiţiei, până acum. Anul acesta vrei să aduci un concept nou. Despre ce este vorba?

”Drumul Lung spre Cimitirul vesel„ e mai mult decât un festival. Eu îl consider ca o campanie de conştientizare publică ce ar trebui să fie auzită la nivel naţional. Adică eu consider că vorbim despre o civilizaţie care este în criză. Şi vrem să tragem semnalul de alarmă. E o criză de existenţă. Satul moare de foame. Eu îi ziceam lui Achim Irimescu de la Ministerul Agriculturii, acum două săptămâni, am fost în biroul lui şi am adus un taburet cu mine. Un scaun cu trei picioare şi i l-am pus pe masă şi i-am zis aşa: domnule ministru, un sat se sprijină pe trei picioare: unul este biserica şi şcoala (viaţa spirtuală), al doilea este administraţia (primăria), iar al treilea, care lipseşte în aproape toate cazurile, este agroeconomia locală. Aţi avut-o în perioada comunismului, iar de atunci este din ce în  ce mai mult erodată. De exemplu, acum în Săpânţa singura activitate agroeconomică care aduce bani sătenilor este tăiatul pădurilor! Ca în foarte mute alte localităţi. Dacă vrei să faci un ban, singurul lucru care se vinde uşor este lemnul. Ăsta e un mod foarte primitiv. Şi nu e vorba că oamenii din Săpânţa nu fac gricultură, pentru că aproape fiecare gospodărie este angrenată în agricultură, numai că n-au cui vinde. Este o agricultură de subzistenţă. Au prea mult, dar n-au cui să vândă.

Am mai întâlnit cu alte ocazii, la sate, unde vin străinii să facă turism, ideea uşor reticentă că ”vin străinii să ne înveţe”. Te-ai lovit de această părere?

Este un fapt că cineva dinafară vede uneori mai bine. Nu sunt eu mai şmecher sau mai inteligent. Sunt pur şi simplu dinfară. Adică asta înseamnă că dacă tu vii în ţara mea, poate vezi nişte lucruri mai bine decât noi. Deci nu are nicio legătură cu ”străinii ne învaţă pe noi”. Eu cred că soluţiile pentru viitorul României rurale trebuie găsite întâi de români. Dar primul pas este să deveniţi conştienţi de comoara pe care o aveţi.  La asta eu încerc să ajut. Campania de anul acesta este o camapanie de conştientizare în care eu încerc să transmit mesajul meu către cele 36 de primării care au în grădinile lor 60 de sate. Mesajul este ”facem acest proiect ca să trimitem un semnal către toată România că noi, satele din Maraureş suntem uniţi şi strigăm: noi suntem aici”. Pentru că trebuie să fim auziţi!.

Sunt 60 de sate angrenate în proiectul de anul acesta?

Nu. Sunt 60 de discuţii pentru angrenarea lor în proiect. Crezi că e uşor asta? E aproape imposibil. Noi, împreună cu Prefectura şi Consiliul Judeţean şi Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară Ţara Maramureşului, vom avea o întâlnire şi vom discuta. Ce vreau  de la fiecare primărie: să facă un microeveniment. Ce înseamnă asta: o petecere într-o grădină. Un microeveniment fără microfon, fără scenă. Deschideţi lada de zestre locală. Poate să fie o şezătoare, orice. Să aleagă o zi, o oră şi o locaţie, fiecare la ei în sat în perioada 15-21 august, iar noi facem o promovare a tuturor, cu un calendar al evenimentelor.

La Săpânţa, în perioada asta, ce se vaîntâmpla?

Proiectul din vara asta are trei componente. Una este invitaţia către 60 de sate, fiecare să facă câte un microeveniment la ei în sat în perioada respectivă. Desigur, ar putea fi două, trei, cinci evenimente într-o singură noapte, în sate diferite. Nu e o problemă, asta ar însemna ca Maramureşul să fie atunci plin de turişti. Al doilea eveniment - Şcoala de vară Moş Pupăză, în Valea Stejarului, cu extensie în Spânţa, pentru tot ce înseamnă lână, pentru că Valea Stejarului nu are oi, dar Săpâţa are cele mai multe oi dintre toate satele din Maramureş. Săpânţa are o tradiţie în materie cergi, este chiar o mică industrie la Spânţa. Orice femeie face cergi. Pe când în Valea Stejarului vor fi şi alte meşteşuguri, muzică şi dans, pe instrumente, pentru cei care vor să înveţe, sau care deja ştiu deja să cânte la vioară, dar vor să fie şi ceteraşi. Şi învaţă într-o săptămână câteva lucruri. N-o să schimbe lumea, dar se deschide pofta şi o să revină.

Al treilea eveniment sunt trei concerte amplificate care vor fi undeva la Bârsana, sus pe Bradova, aşa aş vrea, dar vom vedea dacă se poate. Trei conerte amplificate, joi, vineri şi sâmbătă, în 18,19 şi 20 august. Grigore Leşe s-ar putea să deschidă cu un concert din Valea Stejarului, în jurul bisericii de lemn, în 14 august, un concert în cinstea Adormirii Maicii Domnului, poate cu transmisie directăla Radio. La sfârşit, pe 21 august, în ultima zi, propun ca primăria Săpânţa să facă o invitaţie la toate satele să vină la Săpânţa, asta poate fi în mai multe variante. O idee care îmi place este să găsim 60 de oameni pe aceeaşi uliţă, care ar dori să găzduiască un sat implicat în proiect şi să facă o petrecere în 60 de grădini pentru o zi. Mi se pare că ar fi frumos şi firesc. Fără microfoane. Să te duci acolo şi să guşti din toate, să petreci, ficare sat să aducă muzicienii lui, e ceva mult mai personal.

Peter Hurley a venit prima oară în România în 1994, la îndemnul unui coleg, pentru a pune pe picioare o firmă de consultanţă. Acest lucru s-a şi întâmplat şi a lucrat în parteneriatul respectiv timp de 15 ani. Dpă 15 ani, şi-a dorit să facă altceva, să promoveze satul românesc.

Mai puteţi citi:

Născută cu malformaţii grave de o mămică de 12 ani, uitată doi ani în spital