FOTO Închisoarea din Sighet, iadul elitei româneşti

Peste 50 de oameni au murit în închisoarea de la Sighet, în perioada comunismului

La aproape patru decenii de la dezafectare, închisoarea din Sighetu Marmaţiei încă este o amintire neagră în istoria comunismului. Este locul unde peste 200 de oameni au suferit chinuri inimaginabile şi probabil cea mai de temut închisoare din perioada comunistă.

Construită în 1897 de autorităţile austro-ungare, cu ocazia aniversării „primului mileniu maghiar“, închisoarea de la Sighet urma să devină locul de detenţiei a peste 200 de deţinuţi, opzanţii regimului comunist. Primul eveniment important din istoria penitenciarului a avut loc în august 1948, atunci când închisoarea de la Sighet a devenit loc de detenţie pentru un grup de studenţi, elevi şi ţărani maramureşeni, dintre care o parte trăiesc şi azi la Sighet. 

În 1948, după ce regimul comunist s-a consolidat, Sighetul a devenit o închisoare pentru oponenţii regimului. În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni, unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi. Majoritatea aveau peste 60 de ani. În octombrie-noiembrie 1950 au fost transportaţi la Sighet şi 45-50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici. Penitenciarul era considerat „unitate de muncă specială“, cunoscută sub numele de „colonia Dunărea“, dar era, în realitate, un loc de exterminare pentru elitele ţării şi în acelaşi timp un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puţin de doi kilometri.

Printre cei încarceraţi s-au numărat: Aurel Baciu (decan al barourilor de avocaţi din Tg. Mureş şi Timişoara, subsecretar de Stat în Ministerul Justiţiei în guvernul Octavian Goga, decedat în 1953); Constantin Argetoianu (fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de Justiţie, ministru de Finanţe, ministru de Interne, a murit în închisoare în 1952); Ion Bălan (episcop greco-catolic de Lugoj); Sebastian Bornemisa ( gazetar, ministru secretar de stat la Cultură între 1937 - 1938, fost primar al Clujului şi al Orăştiei, mort în 1953 ); Constantin I.C.(Dinu) Brătianu (istoric, profesor universitar); Gheorghe I. Brătianu; 

Dimitrie Burilleanu (fost guvernator al Băncii Naţionale, a murit în închisoare); Ion Cămărăşescu (fost ministru de Interne, mort în închisoare); Arlette Coposu (soţia lui Corneliu Coposu, funcţionară la Ministerul de Externe; arestată în 1950 - eliberată în 1964); Corneliu Coposu (secretar al lui Iuliu Maniu, apoi secretar general adjunct al PNŢ, arestat în 1947 - eliberat în 1962); Anton Durcovici (episcop romano-catolic de Iaşi, lăsat să moară de foame în închisoare);

Iuliu Maniu (preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc, fost prim-ministru, decedat în 1953) şi mulţi alţii.

Foametea, frigul şi izolarea cele mai grele torturi

Pe lângă abuzurile constante, deţinuţii din penitenciarul Sighet erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele fără încălzire. 

Lumina zilei era un privilegiu pe care majoritatea nu-l aveau, aceştia fiind opriţi să privească pe fereastră, iar cei care nu se supuneau cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la „neagra“ şi „sura“, celule de tip carceră, fără lumină. Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul. 

Înfometarea sistematică, frigul, teroarea şi izolarea au fost apreciate de supravieţuitorii Sighetului a fi fost cel mai greu de îndurat. La 8 mai 1950, directorul penitenciarului Sighet era informat printr-o circulară trimisă de Direcţia Generală a Penitenciarelor că întrucât „s-a constatat că cele mai multe penitenciare nu respectă raţiile de lemne stabilite şi se face o adevărată risipă de lemne, încălzirea localului penitenciarului va începe la 1 noiembrie şi va ţine până la 1 aprilie, cu o raţie infimă de lemne. Mai mult, deţinuţii aveau voie să se spele de patru ori pe lună, dar şi atunci o făceau cu apă rece. 

Cea mai dificilă perioadă pentru deţinuţi, a fost chiar prima iarnă după încarcerare, când lucrările de reparaţie la sistemul de încălzire nu era încă finalizat. Profesorul Ioan Nistor îşi amintea că, la început, a avut „în celulă o sobă de tuci cu ţeavă prin fereastră, pe care o încălzeam cu puţine bucăţi de lemn şi cu mai mult lignit, umplând celula de fum şi de gaze otrăvitoare. Ne îngălbenisem cu toţii, pierzând pofta de mâncare” (Ioan I. Nistor, Amintiri din închisoare, în Memoria nr. 1/2001, p. 47).

În închisoarea de la Sighet, care avea un regim special nu numai pentru cei vii, dar şi pentru cei morţi, în intervalul 1950-1955 nu s-au întocmit acte de deces, iar familiile celor morţi nu au fost înştiinţate. Actele de moarte ale celor decedaţi la Sighet au fost întocmite, cu trei excepţii, abia în anul 1957. 

La Sighet din cei circa 200 de deţinuţi, 52 muriseră până în 1955 când a avut loc prima graţiere, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi a admiterii României comuniste (RPR) în ONU. Parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte transferaţi în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. În 1977 închisoarea a fost dezafectată, devenind fabrică de mături, depozit de sare şi, în cele din urmă, o ruină părăsită.

În 1992 apare pentru prima dată ideea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Iniţiator a fost preşedinta de la acea dată a Alianţei Civice, Ana Blandiana, şi realizat în următorul deceniu împreună cu Romulus Rusan şi o prestigioasă echipă de istorici, arhitecţi, constructori şi designeri. În 1998 Consiliul Europei aşează Memorialul de la Sighet printre principalele locuri de păstrare a memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia.