De ce este considerat Maramureşul un muzeu viu. Legenda Rozalinei, fiica de uriaş trimisă în vecini după sită, explică teoria etnografilor
0Majoritatea numelor de localităţi din Maramureş se leagă de o legendă, pe care localnicii o văd ca pe o atestare documentară reală. Istoricii şi etnografii au făcut şi au publicat numeroase studii şi cercetări a poveştilor care s-au păstrat şi transmis din generaţie în generaţie.
Într-un text semnat de profesor dr. Ilie Gherheş, şeful secţiei Muzeul Satului din cadrul Muzelui Judeţean de Etnografie şi Artă Poplară şi prof. Mihaela Cristina Gherheş, se arată că ”Maramureşul este un Muzeu viu, iar aşezările sale sau chiar munţii, văile şi dealurile mustesc de poveşti care le fac cu atât mai atractive cu cât încerci să te laşi purtat într-o altă paradigmă, una a copilăriei sau a aşa-numitei vârste de aur a umanităţii”. Istoricii vorbesc aici despre câteva dintre cele mai interesante legende ale unor localităţi din judeţ.
Legenda uriaşilor din Rozalea
Localitatea Rozavlea, cunoscută şi Rozalia, este atestată documentar la 1373 ca „Villa Iohannis Woyvodae”, adică proprietatea lui Ioan Voievod, fratele lui Bogdan Voievod (1359 - 1365), descălecătorul şi întemeietorul Ţării Moldovei. ”Aşezarea de pe Iza Mijlocie are, poate şi cea mai frumoasă legendă a întemeierii sale: se spune că demult aceste locuri ar fi fost locuite de uriaşi, iar unul dintre aceştia, locuind în Rozavlea de astăzi doar cu fiica sa, fiind văduv, ar fi trimis-o pe aceasta, Rozalina, până în vecini după o sită de cernut făina”, se arată în text.
Mergând pe cărare, continuă legenda Rozalina ar fi observat pe câmp mai mulţi omuleţi care lucrau pe ogor. Uimită şi luându-i drept jucării, aceasta i-a luat pe câţiva dintre ei în poală şi i-a adus tatălui său pentru a-i admira şi el, însă acesta nu s-a arătat surprins deloc de isprava fiicei curioase şi i-a spus că ar fi mai bine dacă i-ar duce înapoi, adică acolo de unde i-a luat, deoarece aceştia sunt latini şi urmează să stăpânească pământul.
”Părându-i-se foarte drăgălaşi, mai cu seamă unul dintre ei, fata s-a rugat lui Dumnezeu să-l facă pe acesta mai mare, iar pe ea mai mică. Rugăciunea i-a fost ascultată şi Rozalina s-a căsătorit cu alesul ei, dând naştere primilor rozovleni şi nu numai”, arată Ilie Gherheş.
Prof. Dr. Ilie Gherhes FOTO Angela Sabău
Vatra satului, mutată între patru gri de apă pentru a deruta traseul nenorocirilor
Vişeul de Jos este o altă localitate ce musteşte de legende şi mituri. Una, cea mai cunoscută, se referă la motivul pentru care vatra satului a fost mutată. ”Menţionată documentar ca făcând parte din cnezatul Bogdăneştilor, la 1353, împreună cu Vişeul de Mijloc sub denumirea de „Cele două Vişaie,” aşezarea şi-a mutat vatra satului din aval pe Vişeu, de la locul numit Podul Morii din cauza urâţeniei oamenilor care ar fi fost „pociţi” de către Fata Pădurii, de Ciumă, murind foarte mulţi. Actuala vatră a satului a fost aleasă la sfatul unor vrăjitoare, între patru guri de văi: Valea Drăguiesii, Valea Secăturii, Valea Ghemii şi Valea Porcului. Acest loc strategic ar fi fost ales anume pentru a deruta traseul eventualelor nenorociri, iar vatra satului a fost trasată cu o brazdă de plug trasă de trei perechi de boi, fiecare pereche de animale fiind din boi gemeni, brazda fiind sfinţită de preotul satului”, spune legenda.
Baia Mare, întemeiată în jurul unei săsărance atinse de lepră
De întemeierea oraşului Baia Mare ştie mai toată umea că e legată de minerit şi nu e băimărean care să nu cunoască faptul că înainte, oraşul se numea ”Pârâul Doamnelor”, tocma datorită acestei activitţi. Însă mergând pe firul poveştii mai în profunzime, legend întemeierii oraşului are legătură o o săsărancă (din Săsar, actual cartier al oraşului şi denumirea unui sat aflat în imediata vecinătate a Băii Mari, precum şi a râului care străbate oraşul). Povestea spune că femeia suferea de lepră şi că a fost alungată din cetate, împrună cu cele două capre ale sale.
”Proscrisa s-ar fi aşezat într-o colibă pe un deal, în amonte de Săsar, devenit ulterior „Dealul Crucii”. Într-o zi, nefericita femeie ar fi observat că nisipul din vale este sclipicios, ca atare şi-a anunţat foştii concetăţeni şi de atunci ar fi început exploatarea aurului în Valea Muierii, care mai târziu se va numi Valea Roşie. Minerii din viitoarele mine ar fi provenit, în principal din locuitori ai Săsarului, iar cu timpul s-au mutat aici, lângă Băile Săsarului şi lumea bună a cetăţii, respectiv domnii şi domniţele, iar noua aşezare se va numi Râul Domniţelor (Rivului Dominarum); fireşte că domniţele proveneau toate, tot din Săsar”, mai arată în scrierea lor, istoricii.
Dămăcuşeni şi Ungureni, au o poveste cu o leătură înte ele
”Legenda celor două sate camaradereşti istoriseşte despre evadarea a doi deţinuţi din temniţa cetăţii Valea Chioarului. Fiind fraţi de cruce, cei doi fârtaţi, Ungur şi Domokoş (nume frecvente în Maramureş) s-au ascuns în Ţara Lăpuşului, alegându-şi locuri unde să poată trăi. Ungur s-a aşezat unde este astăzi localitatea Dămăcuşeni, iar Domokoş unde este astăzi satul Ungureni. După un timp cei doi au observat că au ales exact pe dos locul pentru practicarea activităţilor agricole pe care le-au ales: Ungur creştea oi şi capre, iar Domokoş - cai şi gâşte. Sfătuindu-se între ei, după o vreme au căzut la învoială sa schimbe sălaşele între ei şi, totodată şi patronimele celor două aşezări”, se mai arată în textul semnat de Ilie şi Mihaela Gherheş.
Săcel, un sătucel constituit de câţiva localnici din Săliştea, fugiţi, probabil, din cauza intemperiilor
Localitatea Săcel este atestată documentar la 1453 ş a debutat în istorie ca un sătucel (sătcel), sat mai mic, desprins din localitatea din aval, Săliştea. Din această aşezare ( Săliştea de Sus) oamenii ar fi plecat fie după aprinderea satului de către o armată în marş, prin pârjolire, fie ca urmare a păcurăritului de vară. Şi într-un caz şi în altul, primii săcani au ales să rămână aici, pe dealul Săci (adică Săcătură).
Vălenii Şomcutei este o localitate aflată lângă Şomcuta Mare şi se crede că s-a format în jurul unei mănăstiri. ”Reproducând, într-un mod specific, o metodă clasică de formare, de aglutinare a unei aşezări, tradiţia consemnează că localitatea Vălenii Şomcutei, atestată documentar la 1566 s-a format în jurul unei mănăstiri. Legenda povesteşte despre venirea unor călugări din Moldova, care s-ar fi aşezat pe malul apei numită de atunci până azi Moldoviţa, unde şi-au ridicat o mănăstire, iar în jurul acesteia s-ar fi ridicat, în timp, satul. Din raţiuni istorico-economice la un moment dat satul s-a strămutat pe actualul amplasament”, mai arată legenda.
”Lăsând la o parte această enzimă paradigmatică a legendelor să apreciem cu toţii că este minunat că putem performa într-o altă paradigmă educatională, plauzibilă şi în afara clişeelor mult invocate ale ştiinţei. Cu siguranţă însă că există o istorie mică, locală care insistă să transmită un mesaj, un simbol către o istorie regională, naţională. Din aceste legende identitare sau doar colective, din aceste simboluri plauzibile însă este alcătuită chimia unui popor, mai întâi, a unei naţii, mai apoi. Există, ca atare un anumit ,,gust” al istoriei Maramureşului, iar dacă s-ar încerca un demers de igienizare istorico-etnică, în nici un caz nu ar trebui să renunţăm la legendele întemeierii”, mai arată profesorul dr. Ilie Gherheş.
Maramureşul este poate una din zonele în care dincolo de tradiţii, obiceiuri şi port, legendele şi poveştile bătrâneşti s-au păstrat cel puţin la fel de bine şi s-au transmis din generaţie în generaţie, spre deliciul celor ce le studiază astăzi.
Mai puteţ citi:
Se încarcă comentariile...
