Cea mai frumoasă definiţie a şcolilor confesionale româneşti: „Este tezaurul cel mai scump, grădina creştinismului“

Cea mai frumoasă definiţie a şcolilor confesionale româneşti: „Este tezaurul cel mai scump, grădina creştinismului“

Vicarul Tit Bud a fost unul dintre cei mai importanţi oameni de cultură din Maramureş

Vicarul Tit Bud a avut un rol important în păstrarea limbii române în şcolile confesionale din Maramureş, într-o perioadă foarte grea din cauza politicii şcolare agresive a regimului austro-ungar.

Ştiri pe aceeaşi temă

Tit Bud este cel mai longeviv vicar al Maramureşului. Acesta s-a născut la data de 24 decembrie 1846, în familia1 preotului Ioan Bud din Sat-Şugatag. A urmat clasele primare în satul natal, iar cele gimnaziale la Sighet, Ungvár şi Beiuş. Tit Bud a urmat studiile teologice la Gherla, între anii 1866 şi 1869 şi a fost hirotonit preot în luna octombrie a anului 1869, în catedrala din Blaj, de către Ioan Vancea, ajuns între timp la rangul de mitropolit.

„Între anii 1870 şi 1873 a îndeplinit calităţile de capelan şi dascăl la Ieud. Din anul 1873, a fost notar consistorial în cancelaria diecezană din Gherla, postul fiind ocupat la recomandarea noului episcop, Mihail Pavel. După transferarea episcopului Pavel la Oradea, Tit Bud s-a întors, ca preot, în satul său natal (la Sat-Şugatag a slujit între anii 1880 şi 1899). În paralel, începând cu anul 1882, a îndeplinit funcţia de protopop al tractului Mara şi pe acela de asesor al Consistoriului subaltern al Maramureşului. A fost numit administrator vicarial la data de 15 noiembrie 1887, după moartea fostului vicar al Maramureşului, Mihail Kökényesdy. La 1 martie 1899 a devenit paroh al Sighetului, fapt ce a dus la transferarea Oficiului vicarial de la Sat-Şugatag la Sighet, reşedinţa comitatului Maramureşului până la înfăptuirea Marii Uniri“, notează isroricul Marius Câmpeanu. 
 

Unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai Maramureşului 

Tit Bud este considerat unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai Maramureşului din toate timpurile. La puţin timp după terminarea studiilor teologice a publicat mai multe scrieri cu caracter religios. Dintre acestea se remarcă o concordie biblică, prima de acest gen în literatura română. 
 
A realizat o amplă cercetarea monografică a tuturor aşezămintelor religioase, prin intermediul aparatului ecleziastic. Toate informaţiile adunate au fost publicate în trei lucrări inedite cu caracter monografic: „Disertatiune despre episcopii şi vicarii romani din Maramuresiu“ (Gherla, 1891), „Date istorice despre protopopiatele, parochiile şi mănăstirile române din Maramureş din timpurile vechi până în anul 1911“ (Gherla, 1911) şi „Însămnări şi date despre înfiinţarea parochiei gr(eco)-cat(olice) române din Sig(h)etul Maramureşului“ (Gherla, 1905).
 
S-a mai făcut remarcat prin studiile prezentate în publicaţiile vremii. 
Tit Bud a mai ocupat şi alte funcţii: vicepreşedinte al Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş, director al convictului din Sighet şi preşedinte al Reuniunii învăţătorilor români greco-catolici din Maramureş. 
 

Cea mai frumoasă definiţie despre contribuţia şcolilor confesionale 

La data de 8 aprilie 1888, vicarul s-a confesat protopopului Izei, Mihail Iurca, oferind una dintre cele mai frumoase definiţii despre contribuţia şcolilor confesionale la formarea culturii româneşti: „Şcoala ne este tezaurul cel mai scump, grădina creştinismului, şi dacă nu vom socoti de dânsa, dacă vom lăsa ca să crească în ea buruieni, pruncii şi nepoţii noştri, dintre care pe foarte mulţi îi creştem de preoţi, nu vom mai avea popor sau [vom avea, n.n.] un popor neînvăţat şi necredincios“.
 

A găsit resurse pentru funcţionarea şcolilor confesionale 

Funcţionarea şcolilor confesionale depindea de asigurarea resurselor materiale necesare salariului învăţătorului şi întreţinerii imobilului. „În majoritatea localităţilor din Maramureş, retribuţia dascălilor se făcea din aşa-numitele fonduri „regale”, rezultate în urma arendării dreptului de cârciumărit, încredinţate parohiilor şi şcolilor confesionale de către reprezentanţii autorităţilor comunale. În anul 1888, statul dualist austro-ungar a hotărât interzicerea dreptului de cârciumărit şi răscumpărarea „regalelor” prin intermediul unor obligaţiuni de stat, fapt pentru care destinul unor şcoli confesionale din vicariat a devenit incert. În acest context, Tit Bud i-a îndemnat pe preoţi, în calitate de preşedinţi ai senatelor şcolare,ca din sumele de răscumpărare a „regalelor”, oferite de către stat, să înfi inţeze aşanumitele fundaţii (fonduri) şcolare“, menţionează istoricul Marius Câmpeanu.
 
Pentru susţinerea financiară a parohiilor mai sărace, prin intermediul Reuniunii învăţătorilor greco-catolici din Maramureş, Tit Bud a promovat pomicultura, activitate care putea aduce considerabile surse de venit. „Prin intermediul Circularei vicariale din 29 ianuarie 1898, dascălii au fost încurajaţi să înfiinţeze mici pepiniere („grădini de pomărit”) în proximitatea edificiilor şcolare, urmând să altoiască şi să transplanteze pomi fructiferi, inclusiv în grădinile localnicilor. Au fost instituite două premii învaloare de 10 şi 5 fl orini, acestea acordându-se anual dascălilor care s-au specializat şi au dovedit „sârguinţă” în pomicultură, dar şi celor care au prezentat cea mai bună „dizertaţie” sau au organizat coruri şcolare şi săteştiu“, mai arată istoricul.
 

A reuşit să construiască 20 de edificii şcolare noi

De asemena, vicarul Tit Bud s-a ocupat de renovarea şi adaptarea imobilelor şcolare, dar şi de construcţia unor edificii noi de piatră. „În cele trei decenii în care a îndeplinit calitatea de vicar al Maramureşului au fost construite peste 20 de edifi cii şcolare noi“, prezintă Marius Câmpeanu. De asemenea, s-a opus vehement transformării unor şcoli confesionale în şcoli de stat, cu predare în limba maghiară.
 
„De-a lungul întregii sale cariere preoţeşti, Tit Bud şi-a asumat rolul providenţial de coordonator al clerului din Vicariatul Greco-Catolic al Maramureşului în menţinerea funcţionalităţii şcolilor confesionale. Prin deciziile adoptate, a reuşit să contracareze efectele politicii şcolare a regimului dualist şi ale măsurilor abuzive ale autorităţilor locale, îndeosebi pe cele venite din partea inspectorului şcolar comitatens, în problemele interne ale învăţământului confesional românesc. Supravieţuirea învăţământului în limba maternă a dat naştere sentimentului naţional, fior ce a înnobilat inimile maramureşenilor, care şi-au exprimat unanim voinţa de unitate naţională prin intermediul delegaţilor cu „credenţional” prezenţi la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918“, precizează istoricul Marius Câmpeanu.
 

A lăsat prin testament ca la câpătâi să i se pună o cruce din stejar

 
Vicarul Tit Bud s-a stins din viaţă la 19 august 1917, la vârsta de 72 de ani, a doua zi după momentul fatidic în care reprezentanţii armatei maghiare şi ai administraţiei comitatului au coborât clopotul mare din turnul bisericii din Sighet, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, rechiziţionat în vederea transformării în tunuri, iar acesta, fi  nd aruncat pe caldarâm, s-a sfărâmat.
 
„Potrivit dorinţei exprimate în testament, în momentul trecerii la eternitate a avut parte doar «de o cruce de stejar şi o ceremonie simplă, aidoma vieţii pe care a dus-o». A fost îngropat de capelanul său, Nicolae Doroş, în cimitirul comun al oraşului, la data de 21 august 1917“, arată Marius Câmpeanu.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: