Ce sunt hecerla, meliţa sau vârtelniţa. La ce erau folosite uneltele cu denumiri ciudate
0
Ţăranul din satul tradiţional românesc a avut mereu preocupări pentru a-şi asigura hrana, adăpostul şi îmbrăcămintea. Pentru asigurarea îmbrăcămintei, materia primă şi confecţionarea erau realizate în propria gospodărie.
Astfel, cea mai folosită materie primă era fibra de origine animală şi cea vegetală. Lâna de oaie este cunsocută în istorie ca fiind preferată de ţăranul român, precum şi inul şi cânepa, care s-au cultivat până în secolul XX.
Pentru prelucrarea acestor fibre, însă, activitate de care se ocupau cu predilecţie femeile, acestea foloseau o serie de unelte care astăzi ne trezesc curiozitatea. Muzeograful Janeta Ciocan, alături de dr. Mirela Coman, prezintă în volumul „Lemnul în cultura populară din zonele etnografice ale judeţului Maramureş” o serie de unelte folosite din vechime pentru obţinerea obiectelor de îmbrăcăminte în satul tradiţional românesc. Astfel, prima operaţie după recoltarea cânepii, de exemplu, era de îndepărtare a părţii lemnoase a plantei, care se făcea prin zdrobirea plantei, operaţiune pentru care se folosea meliţa. Unealta e compusă din două scânduri aşezate faţă în faţă, cu un spaţiu între ele în care intră o altă scândură (limba sau cordenciul), ce se prindea la un capăt printr-un cui de lemn, iar celălalt capăt rămânea liber. Firele de cânepă se treceau prin meliţă şi erau, astfel, zdrobite.
Hecerla era un fel de perie realizată dintr-o placă de lemn, pe care sunt dispuse cuie din metal. Această perie era folosită la separarea firelor pe două calităţi. „Cele rămase în perie se numesc câlţi, iar ce rămâne în mână, cu fire lungi, subţiri, se numesc fuioare. Câlţii se foloseau la realizarea funiilor, chingilor, ori a unor lucruri care nu se ţes”, arată Janeta Ciocan în cartea sa.
În ce priveşte lâna, şi aceasta era trecută prin mai multe faze înainte de a putea fi prelucrată. „După ce oile erau tunse, lâna se curăţa manual, apoi se spăla cu apă caldă, dar pentru degresare se folosea apa cât mai rece. După degresare, lâna trebuia scărmănată, manoperă făcută cu mâna, cu hreabănul, sau cu maşina de scărmănat”, mai arată autoarele în carte. Acest utilaj era format din două piese elipsoidale, una fixă şi una mobilă, pline de colţi metalici. Piesa mobilă se acţiona manual şi lâna era introdusă printre ele, colţii metalici realizând scărmănarea lânii, mai arată în cartea lor cele două autoare. „În prima parte a secolului XX au apărut daracele care scărmănau şi pieptănau lâna, iar după al Doilea Război Mondial, chiar o şi torceau. Totuşi, până târziu în secolul XX, femeile din nordul Transilvaniei preferau torsul realizat de ele, în gospodărie”, mai arată Janeta Ciocan, muzeograf la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare.
Pentru tors, femeile foloseau fusul, cu ajutorul căruia torcătoarea răsucea firul tras din caier. Vârtelniţa era folosită la depănatul firului, care trebuia adunat în ghem, însă, cea mai importantă unealtă pentru obţinerea ţesăturilor era războiul de ţesut. „Acestea erau confecţionate de meşteri specializaţi şi erau folosite de câteva generaţii la rând, în aceeaşi gospodărie. Războaiele de ţesut sunt instalaţii complexe, realizate în întregime din lemn”, mai arată Janeta Ciocan.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
