UPDATE Mărturia unei femei care şi-a pierdut mama după o experienţă într-un spital românesc. Răspunsul unităţii medicale: „Ne cerem scuze“

O româncă stabilită în Marea Britanie povesteşte despre calvarul prin care mama ei a trecut într-un spital românesc.

Dana Munteanu McAllister este o româncă stabilită de mai mulţi ani în Marea Britanie. Aceasta a dorit să împărtăşească o experienţă personală tristă pe care a trăit-o într-un spital din România, mai exact la Bacău, acolo unde mama ei s-a stins din viaţă, după un accident vascular, după cum spune femeia.

Aceasta a ţinut să facă o paralelă cu sistemul medical din Anglia, pe care l-a cunoscut tot în urma unei urgenţe medicale, respectiv tot un accident vascalar, căruia socrul ei i-a supravieţuit graţie îngrijirii deosebite de care a avut parte. Vă prezentăm mai jos textul pe care Dana Munteanu McAllister ni l-a trimis.

ÎNTRE OGLINZI PARALELE | O boală, un bătrân, un pat de spital

"Ca român, nu ajungi la vârsta de 54 de ani fără a te convinge că ţara în care trăieşti are multe şi mari probleme şi că ”în Vest e mai bine”. Ceea ce m-a surprins însă, chiar şi după cei 54 de ani de viaţă petrecuţi aici, a fost să descopăr că lacunele noastre ca naţiune privind dezvoltarea să fie egalate de cele pe planul omeniei. Mă refer aici în speţă la instituţiile publice, care îşi scuză serviciile deficitare invocând lipsa fondurilor, dar nu au pe cine să dea vina pentru lipsa lor totală a abilităţilor de relaţionare umană, atât de importante în lucrul cu oameni care apelează la ei pentru asistenţă – mai importante, poate, chiar decât ultimul tip de aparatură şi software.

Am decis să radiografiez ceea ce reprezintă (sau ar trebui să reprezinte) sistemul medical, prin prisma unui accident vascular trăit în două ţări ale Uniunii Europene. Prima ţară este Anglia anului 2011, mai precis un oraş englezesc numit Southampton, care la acea vreme număra circa 237.000 de locuitori. Experienţa accidentului vascular în acest prim caz îi aparţine socrului meu, la vârsta de 93 de ani.

Cea de-a doua ţară UE, după cum probabil puteţi intui, este România, acolo unde anul acesta mama mea în vârstă de 83 de ani a suferit un accident vascular, ultima dintr-o lungă serie de afecţiuni îndurate de-a lungul vieţii. Pentru a avea contextul complet, locuim în Bacău - un oraş de aproximativ 200. 000 de suflete unde s-au petrecut şi evenimentele descrise în cele ce urmează.

Anglia, primul AVC

Sun la numărul unic de urgenţă, 999. Operatorul vorbeşte calm şi încearcă să mă ţină şi pe mine în aceeaşi notă. Îi spun adresa şi că este vorba despre un accident vascular. ”- În ce poziţie este persoana?” ”- Culcată pe jos”, răspund. ”Puneţi-i o pernă sub cap”, urmează sfatul. Deşi diagnosticul meu este accident vascular cerebral, operatorul vrea să se asigure şi îmi pune întrebările de rutină pentru situaţii ca aceasta. ”- Cum s-a întâmplat?”; ”-A căzut din picioare.””- Întrebati-l cum îl cheamă.” “-Niciun răspuns. Vocea continuă:”- Rugaţi-l să ridice o mână.”; Nicio reacţie. ”- O ambulanţă este aproape de locuinţa dumneavoastră. Vă rugăm să încuiaţi câinii într-o cameră, astfel încât echipajul ambulanţei să fie în siguranţă”, mă roagă operatorul. Pe punctul de a răspunde că nu am câini, aud soneria. În total, au trecut 7 minute de când am format 999.

Închid telefonul şi discut acum cu echipajul ambulanţei format din doi paramedici. Menţionez că bolnavul se află la etaj. Aceştia urcă la bolnav echipaţi cu un scaun pliabil şi ajustabil. Îl consultă rapid, ţinând cont de datele transmise de mine prin telefon şi confirmă accidentul vascular. Aşază pacientul cu grijă şi profesionalism pe scaun, îl coboară pe scări şi în câteva minute, suntem în drum spre spital. Nici n-am apucat să-mi anunţ soţul de ce s-a întâmplat.

România, “las’ că merge şi aşa”

Sun la 112. ”- Ce urgenţă aveţi?” ”- Am nevoie de o salvare, este vorba despre un accident vascular.” ”- De unde sunteţi?” ”- Din Bacău”, dau adresa. O altă voce preia ştafeta la celălalt capăt al firului: ”- Ce urgenţă aveţi?” ”- Accident vascular.” ”- Câţi ani are pesoana?” ”- 83. Nu mai vorbeşte, nu reacţionează.” Ceasul arată 09:50. ”Nu avem maşină, mai aşteptaţi şi între timp chemaţi nişte vecini să vă ajute să căraţi bolnavul la Salvare.” Îi răspund că toţi vecinii sunt pensionari şi nu am pe cine să chem, deci să vină cu echipajul SMURD. Îmi închide. Mi-am învăţat lecţia după ultimul AVC al mamei, când eu şi soţul am cărat-o în pătură de la mijloc în timpul ce echipajul ambulanţei s-a poziţionat la cap şi la picioare, unde greutatea era mai mică. Durerile de spate rezultate din acest episod ne-au ţinut două săptămâni.

Trec 10 minute şi sun iar, întrucât starea mamei devenise comatoasă. Reiau dialogul cu aceeaşi operatoare de la ambulanţă, iritată că revin cu telefon deşi mi-a spus că nu sunt maşini. Eu insist că e vorba despre un accident vascular şi că ar trebui să aibă prioritate. Mai aşteptaţi, îmi spune înainte să-mi închidă telefonul. S-a făcut 10:10. Încerc să îmi amintesc indicaţiile operatorului din Anglia de acum şapte ani şi mă străduiesc să îi ofer mamei un mimum de confort cât aşteptăm.

Cele 7 minute obligatorii în care ambulanţa trebuie să ajungă la o urgenţă s-au dus de mult. În cele din urmă apare un echipaj - doi bărbaţi dintre care unul e şoferul. Locuim la bloc, etajul 3. Urcă la noi şi se uită la mama zăcând pe o banchetă, fără să se apropie. ”Nu aveţi vreun vecin să ne ajute?” Spun că nu avem şi că am cerut echipaj SMURD exact pentru asta. Unul din ei coboară la maşină să aducă pătura. Cel rămas sună la dispecer şi îi spune situaţia. I se recomandă să sune la SMURD, acelaşi lucru cerut de mine cu în urmă cu o jumătate de oră.
Aşteptăm încă 5 minute până apar pompierii. Celălalt bărbat de la ambulanţă nu s-a întors, îl cheamă colegul prin telefon. Mi se spune să scot masa din cameră. Apare si al doilea bărbat de la ambulanţă. Mama este întinsă pe pătură direct pe podeaua rece din gresie. De bucurie că în sfârşit pornim spre spital, nu zic nimic. Ceasul arată10:50. O oră de aşteptări şi frustrări.

UNITATEA DE PRIMIRI URGENŢE Anglia, scurt şi la obiect

Am ajuns la Emergency Room - Unitatea de Primiri Urgenţe. E o sală mare cu multe paturi separate de perdele. În mijlocul încăperii tronează biroul medicilor, care preiau cazurile în ordine. Socrul meu şi-a revenit puţin, probabil că în ambulanţă a primit ceva îngrijiri. Este dus la computerul  tomograf (CT) şi se confirmă accidentul vascular.
În tot acest timp, eu şi soţul meu am putut sta cu bolnavul, să vedem ce face şi cum este tratat, fără griji şi stres adăugat faptului că cineva drag este bolnav. În scurt timp după, este mutat în salon, unde începe imediat tratamentul. A doua zi ne întâmpină cu zâmbetul pe buze şi vorbirea aproape normală.

România, UPU -  gardienii fac legea

Am ajuns la Unitatea de Primire Urgenţe Bacău înaintea ambulanţei. Apare şi echipajul cu mama, încă în stare confuză. Mă apropii de targă, o dezmierd şi îi spun că va fi bine, că în sfârşit suntem la spital. Dau să intru în sala de consultaţii, dar mă opreşte gardianul: „O să vă cheme doctorul dacă este nevoie!”. Degeaba încerc să-i  xplic că este vorba despre o persoană cu handicap şi că îi sunt însoţitor. El ştie mai bine, el îşi face meseria, de aia e plătit. Aşa că aştept. Şi aştept.

Ambulanţierii pleacă. Pe drum spre ieşire se intersectează cu un alt echipaj, transportând tot un caz de accident vascular. Schimbă impresii: „Al nostru e varză, nu apucă mult”.

Prin uşa care se deschide, o zăresc pe mama tot pe targă, tot în hol. În sala de aşteptare vin doi rromi, care aduc o tânără ce acuză dureri de spate. Vociferează şi ameninţă că dacă nu e consultată imediat, vor face scandal. Gardianul mieros îi asigură că va fi consultată. Aşa şi este. După vreo 20 de minute, aflăm că fata e bine. Forţez nota şi cer să intru să văd ce face mama. E în sala de consultaţie şi mi se spune că acum aşteaptă medicul neurolog. E cât de cât conştientă, dar nu vorbeşte. Ies şi aştept pe hol.

Pe la ora 3 după-amiaza, infirmierii o duc la CT. După ceva timp, o aduc înapoi. Iar aşteptăm. De data aceasta, rezultatul. Sunt chemată în salon de către o asistentă. Dau să vorbesc cu medicul specialist, dar mă ia în primire doctorul de gardă: „Vorbeşte cu mine mai întâi!”, îmi spune răstit. Medicul neurolog mă salvează înainte să fiu alungată din salon şi clarifică faptul că m-a chemat să mă pună la curent. Stupoare:

„Pe CT nu apare nici o leziune nouă, deci nu are accident vascular”. Insist că starea pacientei nu este nici pe departe cea de dinainte de a chema salvarea şi anunţ hotărât că nu o iau acasă.Mama îşi tot dă cu mâna peste şold. Nu poate vorbi, dar încearcă să îmi arate ceva. O întreb ce o doare. Îmi arată în continuare şoldul. O pipăi pe şold şi pe picior: este udă de urină. O zi întreagă în serviciul de urgenţă, nu s-a gândit nimeni că un bolnav are nevoie să meargă la toaletă sau măcar să îi pună o sondă pentru confortul şi comoditatea tuturor. Le atrag atenţia că a făcut pe ea şi o asistentă dă să îi pună o sondă.  Atunci medicul specialist acceptă internarea: ”Lăsaţi că o schimbă sus, pe salon”.

Şi astfel, pe la ora 5 după-amiaza pornim spre etajul  trei – secţia Neurologie, unde u rmează să fie internată la salonul medicului al cărei pacientă mai fusese cu un an în urmă. Întrucât medicul în salonul căruia este internată venea abia a doua zi, mamei nu i se administrează tratament în prima seară. Mă consolez cu gândul că măcar e în spital, unde poate fi supravegheată.La vizita de dimineaţă, medicul îi confirmă diagnosticul de accident vascular cerebral.
 

ÎN SPITAL Southampton - igienă şi disciplină

Nici nu ştiu cu ce să încep. Cu parcarea supraetajată în care poţi lăsa maşina o zi întreagă şi, dacă vrei, poţi lua abonament de parcare pe orice perioadă? Sau cu lifturile mari şi încăpătoare, unul pentru pacienţi şi altul pentru vizitatori? Cu dispersoarele de gel dezinfectant plasate de la intrarea în spital, pe toate holurile şi lângă fiecare pat? Ca o paranteză, la noi au apărut asemenea aparate doar în Mall. Sau să vă spun despre cantina la care poate mânca orice vizitator, precum şi angajaţiii spitalului? Poate despre meniul cu două variante, atât pentru regim cât şi pentru cel normal. Dar destul cu mofturile, să trecem la lucruri serioase.

Ca de exemplu, faptul că fiecare pat are propria staţie de oxigen, că toate funcţionează normal - se ridică şi se ajustează. Şi desigur, butoanele de panică, şi ele chiar funcţioneză! În jurul fiecărui pat sunt perdele rabatabile care “ascund” pacientul atunci când i se face tratamentul sau este schimbat, sau când pur şi simplu vrea să aibă puţină intimitate. Infirmierii trec la fiecare câteva ore şi dezinfectează noptierele, standerele pentru perfuzii, aparatele de oxigen sau orice suprafaţă cu care personalul intră în contact. Poţi vizita bolnavul la orice oră cu excepţia intervalului 14.00-16.00, când programul de odihnă şi somn este respectat cu stricteţe.

Şi încă un moft, căci aşa sunt englezii, chiţibuşari. În perioada în care socrul meu era internat, se dezbătea o problemă de comunicare. Personalul auxiliar se adresa pacienţilor cu apelativul “love”, ceea ce s-ar traduce “iubito “sau “iubitule”. S-a decis că nu e prea politicos şi că unii pacienţi s-ar putea simţi ofensaţi de intimitatea adresării. Şi s-a decis că e corect să se folosească doar ”doamnă” sau ”domn”. Nimeni nu a comentat şi toată lumea s-a conformat.

După încheierea perioadei de tratament, bolnavul este transferat într-un sector de recuperare, iar după externare primeşte o schemă de suport medical pe lângă cea de tratament medicamentos.

Bacău- mizerie şi dezinteres

Aici ştiu cu ce să încep. Cu gardianul căruia îi arăt biletul de la medic ce îmi permite să stau cu bolnavul ca şi însoţitor şi îmi spune să nu i-l mai arăt, pentru că acel bilet nu îmi dă şi dreptul să intru în spital, ci doar să stau cu bolnavul. Mă întreb şi eu: cum să stau cu bolnavul dacă nu pot intra la el?

Despre parcare ştie toată lumea că, mai ales pe ploaie sau zăpadă, se transformă în mocirlă. La recent modernizata secţie de neurologie cade faianţa de pe pereţi în timp ce pacienţii trec pe holuri. Din salon se strigă regulat ”ieşiţi afară, că schimbăm pacienta!”. Nu uitaţi să daţi cei 5 lei infirmierei să fiţi siguri că o schimbă când e nevoie, nu doar dimineaţa şi seara. Perioada de odihnă coincide cu forfota vizitatorilor, căci programul de vizită începe fix de la ora 15.00 când ar trebui să aibă loc somnul de după-amiază. Cel puţin gândăceii mici şi roşii nu fac nici un zgomot, doar se plimbă în legea lor prin chiuvetă.

Curăţenia: cârpele şi mozoleala numită ”spălat pe jos”. Măcar la chiuvete există luxul unor sticle cu săpun lichid îndoit cu apă, să dureze mai mult. Patul nu se ridică decât dacă trag doi oameni de el, dintre care măcar unul să fie bărbat voinic. Saltelele antiescare se dau după preferinţe, că nu sunt destule. Nu ştiu cine a făcut meniul bolnavilor, dar micul dejun este de-a dreptul dezgustător – un boţ de margarină trântit pe două felii de pâine care nici măcar nu vin puse pe o farfurie. Sunt aşezate pe cana cu ceai fierbinte, să se topească margarina în pâine. Medicamentele bineînţeles că nu sunt suficiente la spital, mai aducem şi de acasă.

Ce să mai zic despre externare...Acelaşi coşmar ca la internare, dar în sens invers. Stau bolnavii cu bagajele făcute şi aşteaptă salvarea. Dacă e aglomeraţie, cei ce urmează să plece stau pe scaune să lase loc noilor pacienţi. Dacă nu pot sta pe scaun, impart patul. Din momentul în care ieşi pe poarta spitalului, Dumnezeu cu mila! Dacă ai rude care să te ajute şi să te ingrijească, e bine. Dacă nu, ai varianta unui spital privat unde eşti sedat ca să nu deranjezi ceilalţi pacienţi şi personalul. Dar despre asta, mai multe într-o serie viitoare.

După toate aceste erori şi orori, simţi că nimănui nu îi pasă de tine, sistemului medical în general şi celorlalte sisteme în general. Că nepăsarea este la putere şi tupeul o asistă. Noi încercăm să supravieţuim şi să ne păstrăm demnitatea. Dar cu ce preţ?

În amintirea mamei, care a fost oaza noastră de lumină chiar şi în clipe întunecate precum cele descrise. Din păcate, ea a pierdut lupta cu nesimţirea şi incompetenţa", îşi încheie scrisoarea Dana Munteanu McAllister.

Spitalul Bacău: Un pacient poate aştepta şi 24 de ore să-i vină rândul

Jurnaliştii „Adevărul“ au reuşit să contacteze reprezentanţii spitalului din Bacău, pentru a obţine un punct de vedere. Aceştia ne-au precizat că la secretariatul unităţii medicale nu a fost înregistrată nicio sesizare în acest sens şi faptul că nu a fost indicat un nume al pacientei despre care se face vorbire nu poate exista un punct de vedere legat de caz.

În schimb, aceştia precizează că Unitatea de Primiri Urgenţe este una dintre cele mai aglomerate din ţară, cu o medie zilnică de 160-180 de prezentări zilnic, care sunt consultaţi de doar doi medici.

“Dacă în ambulatoriu un medic poate consulta maxim 20 de pacienţi pe zi, conform normelor sanitare naţionale, aici, în UPU, nu există limitare, aşa că timpul de aşteptare al unui pacient poate ajunge şi al 24 de ore, în funcţie de codul pe care l-a primit la triaj”.

Reprezentanţii Spitalului spun că spaţiul destinat consultaţiilor de urgenţă este limitat, astfel încât există o limitare a a aparţinătorilor bolnavilor în cabinetele de consultaţii sau în zona de intrare în cabinete.

“Ne pare rău că nu avem numele pacientei pentru a putea identifica şi sancţiona gardianul care a făcut exces de zel şi nu i-a permis aparţinătoarei accesul la bolnavă în condiţiile în care aceasta nu putea vorbi”, mai spune M. Romaneţ, purtător de cuvânt al Spitalului de Urgenţă Bacău.

În final, purtătorul de cuvânt al Spitalului de Urgenţă din Bacău îşi cere scuze faţă de familia pacientei care a fost nevoită să îndure o serie de neplăceri.

“Ne cerem scuze doamnei Dana Munteanu McAllister pentru disconfortul creat în ceea ce priveşte hrana, dar conform legii un bolnav are o normă de hrană de 10 lei/zi din care trebuie să hrănim pacienţii de trei ori pe zi. Cât despre saltelele antiescare, pe secţia de neurologie avem achiziţionate doar cinci astfel de dispozitive, care sunt împărţite bolnavilor în măsură ce acestea sunt disponibile. Ne cerem încă o dată scuze doamnei Dana Munteanu McAllister pentru neplăcerile întâmpinate”.