Justiţia lui Iohannis şi rufele murdare ale lui „Charlie“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Caricatură Charlie Hebdo
Caricatură Charlie Hebdo

Declaraţiile recente ale preşedintelui Klaus Iohannis, făcute la CSM,  referitoare la exercitarea decentă a actului Justiţiei, fără lezarea drepturilor omului şi a prezumţiei de nevinovăţie, par să fi intrat într-un con de umbră, după atacul terorist la redacţia Charlie Hebdo. Şi totuşi de ce a cerut Iohannis să fie luate măsuri, atunci când din dosarele aflate în curs de instrumentare apar informaţii în presă?

Media poate legitima o stare de fapt, impusă dintr-o singură sursă atunci când este instituţională, dar a cărui scopuri pot fi obscure şi lezează de multe ori drepturile fundamentale ale omului. Preşedintele Klaus Iohannis a cerut ca pentru orice caz de scurgeri de informaţii din dosarele aflate în curs de anchetă să se sesizeze Consiliul Superior al Magistraturii. Preşedintele României a accentuat asupra faptului că Justiţia nu trebuie să fie o superputere în stat iar cazurile instrumentate nu au nevoie de ieşiri „exotice“ în presă. Declaraţiile sale au fost interpretate de unii ca şi cum ar dori să pună pumnul în gura presei, fapt total incorect.

Apariţia stenogramelor sau a altor date din dosare, în presă, înainte ca persoanele să fie trimise în judecată, ascunde de fapt neputinţa oamenilor care făptuiesc Justiţia şi uneori chiar interese oculte. De cele mai multe ori, încălcarea procedurii penale prin răsuflarea unor informaţii în mass-media produce o presiune pe judecător, pentru luarea sau prelungirea măsurii arestului preventiv.
Privarea de libertate, înainte de o condamnare definitivă, trebuie făcută în anumite condiţii, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie. Persoana trebuie să apară, în contextul producerii unor infracţiuni, ca pericol public, care poate influenţa desfăşurarea anchetei, ş.a. De multe ori, procurorul nu poate proba însă că invinuitul sau inculpatul întruneşte condiţiile pentru luarea măsurii privative de libertate. Atunci apar stenogramele în presă, de multe ori, trunchiate, care validează în ochii opiniei publice măsura pe care judecătorul o va lua, sub presiune. Ce ne facem însă când persoana învinuită, ţinută în arest o perioadă, este nevinovată? Cine-i „repară“ daunele produse, de imagine, din viaţa personală şi profesională?


Celebrul caz Valentin Vasilescu (Ţigareta 2)

Valentin Vasilescu (fost pilot militar şi adjunct al comandantului Aeroportului Internaţional Bucureşti-Otopeni, devenit ulterior şomer, deputat şi analist militar) a fost pus sub acuzare şi ţinut în arest o bună bucată de vreme în celebrul dosar Ţigareta 2. În cele din urmă s-a dovedit că a fost o eroare judiciară şi pilotul Vasilescu nu a avut nicio vină în transportul ilegal de ţigări/armament. Totuşi, după primele 60 de zile de arest, împotriva lui Valentin Vasilescu apare o declaraţie smulsă colonelului Gheorghe Truţulescu, în arest, referitoare la colectarea taxelor aeroportuare. Afirmaţiile neveridice smulse de procurorul militar, au ajuns în presa centrală, la un jurnalist absolvent de şcoală militară, iar procurorul de caz s-a simţit, astfel, după apariţia articolului, îndreptăţit să-i prelungească lui Valentin Vasilescu starea de arest preventiv, fapt ce a determinat după trecerea a mai bine de 60 de zile, desfacerea contractului de muncă la Aeroportul Otopeni.

„Magistratul militar Mihai Popov l-a pus pe colonelul Truţulescu Gheorghe să mai dea pe loc o declaraţie la începutul lunii iulie 1998, în care să-şi exprime părerea de neavenit în colectarea taxelor aeroportuare. Ca să fie sigur ca obţine impactul dorit în opinia publică, Popov a trimis pe loc unui cotidian declaraţia“, afirmă  Vasilescu. Scoaterea de sub acuzaţia de mită a venit câţiva ani mai târziu, în 2004, deoarece fapta nu exista. După încă 10 ani de procese, timp în care Valentin Vasilescu a traversat o perioadă ca deputat, dar şi o lungă perioadă de şomer, statul român a pierdut procesul şi are să-i plătească fostului pilot militar 358 de mii de lei, daune. În mod normal, trebuia reîncadrat în funcţie, iar magistraţii vinovaţi de înscenare, cu ajutorul presei, să răspundă în faţa legii.

De ce presa nu ar trebui să fie Charlie Hebdo, mai ales acolo unde Justiţia trebuie să-şi spună independent cuvântul

„Libertatea individuală există până la limita lezării libertăţii altora“ este un principiu fundamental valabil în orice democraţie. Jurnaliştii de la Charles Hebdo şi-au asumat, într-o ţară în care există 5 milioane de musulmani, riscurile călcării în picioare a religiei şi simbolurilor mahomedane. Totodată, autorităţile şi Justiţia din Franţa au tolerat instigarea la ură pe principii etnice şi religioase, sub forma caricaturilor, pe fondul unui naţionalism general, determinat de scăparea de sub control a migraţiei. Statistic, în orice etnie sau naţiune există un mic procent de nebuni şi genii.

Crimele produse la redacţia ziarului francez nu legitimează în niciun fel un discurs anti islamic general, dorit de unele grupuri extremiste din întreaga Europă, care fac, în perspectivă, jocuri geopolitice cu bătaie lungă. Participanţii la atentat sunt vinovaţi de crimă şi nu au nicio scuză în faţa legilor de oriunde, dar atât. 

În acelaşi timp, francezii datorează scuze islamiştilor şi chiar românilor, a căror imagine a fost călcată în picioare frecvent, prin generalizări umilitoare şi calomniatoare  (salutul cerşetorilor-salutul românilor, etc). Presa, mai ales într-o ţară liberă şi democrată, nu trebuie să fie defăimătoare, de dragul audienţei sau a unor interese instituţionale sau statale, ci trebuie să reflecte doar adevărul, pe baza observaţiilor şi informaţiilor din surse deschise şi fără alte influenţe. Iar Justiţia, care-şi are rolul privilegiat între puterile statului, să-şi vadă de respectarea legii, fără prea mult spectacol.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite