Fost ofiţer de informaţii în KGB şi SIS, care a trăit Războiul din Transnistria: „Rusia a jucat şah cu noi, ca un maestru internaţional cu un începător“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În luna martie s-au împlinit 25 de ani de la Războiul din Transnistria, conflict care a afectat integritatea teritorială a Republicii Moldova şi care reprezintă şi acum o problemă serioasă de securitate în regiune. Fostul colonel SIS Ion Leahu, fost ofiţer KGB înainte de 1991, explică pe larg premisele şi motivele conflictului armat, soldat cu peste 1.000 de morţi.

Ion Leahu este analist politic-militar şi un bun cunoscător al evenimentelor din Transnistria, din 1992, pe care le-a trăit ca ofiţer de informaţii, activitate în care a slujit peste 30 de ani. Din 1980 până 1991 a lucrat în Comitetul Securităţii Statului din Republica Socialistă Moldovenească (KGB), subordonat direct Moscovei, apoi, după desprinderea Moldovei de URSS, a lucrat la Secţia a 5-a, responsabilă cu Ideologia, în cadrul Ministerului Securităţii Naţionale, după declararea Independenţei Republicii Moldova.

Din anul 2000 a fost adjunctul şefului Direcţiei de Informaţii Externe din cadrul Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS) al Republicii Moldova, iar din 2002, concomitent cu activitatea de ofiţer de informaţii, a avut şi atribuţii în cadrul Comisiei Unificate de Control, organism care monitorizează evoluţia situaţiei din Transnistria şi a forţelor militare dislocate la Nistru. A ieşit la pensie în 2013, cu gradul de colonel.

Ion Leahu vorbeşte în interviul acordat ziarului "Adevărul" despre rădăcinile istorice ale conflictului din 1992, despre planurile de lungă durată ale Rusiei, dar şi despre modul în care au fost create premisele conflictului îngheţat.

Colonelul (r) Ion Leahu, chiar dacă nu are cetăţenia română, se consideră român. Crede că pentru soluţionarea conflictului îngheţat de pe Nistru, care reprezintă o problemă de securitate majoră şi pentru România, trebuie făcute toate eforturile pentru scoaterea Federaţiei Ruse de la negocieri, care în ultimii 25 de ani nu au reglementat semnificativ situaţia din regiunea separatistă.

Învăţământ şi propagandă în Transnistria. Copiii

Transnistria FOTO Promo-lex

Reporter: Care au fost semnele prevestitoare ale conflictului din Transnistria şi ce actori statali au influenţat războiul şi evoluţia lui?

Ion Leahu: Ca orice război, el începe nu în ziua în care au fost declanşate altercaţiile militare. Începe cu mult înainte, căci toate războaiele au rădăcinile adânci în istorie. Fix aşa a fost şi cu evenimentele din martie 1992, care au rădăcinile încă din anul 1806, când prin pacea de la Erfurt, Napoleon şi cu Alexandru l au decis să împartă o parte din teritoriu. Napoleon a fost dezinteresat în România şi în Polonia iar Alexandru s-a arătat că nu este cointeresat în Spania. Cei doi bandiţi au împărţit teritoriul Europei între ei şi au pus temelia mai multor probleme cu care ne confruntăm şi astăzi. În 1939, alţi doi bandiţi, Hitler şi Stalin, la fel au împărţit lumea, obligând şi România să-şi retragă Armata din Basarabia, lăsând teritoriul pradă Uniunii Sovietice. 

Al treilea focar în zonă a fost formarea artificială a Republicii Autonome Socieliste Moldoveneşti (n.r. Nistreene-1924) care aparţinea Ucrainei. Este vorba de actualul teritoriu al Transnistriei. Eu sunt ferm convins că ruşii îşi făceau impresiile care va fi continuitatea acestei situaţii. Însă pentru toate acţiunile lor, merită aprecierea din punct de vedere diplomatic, că şi-au asigurat prezenţa aici prin aceste acţiuni. În 1940 când au revenit, au dat o parte din teritoriul Basarabiei, Ucrainei, având în vedere Bucovina şi sudul Basarabiei şi au dat Moldovei câteva raioane din stânga Nistrului, denumite Transnistria.

Evident că populaţia din stânga Nistrului nu era în aceeaşi măsură de conştientă de faptul că şi ei sunt moldoveni-români, că patria lor este una comună cu cei din Basarabia, adică momentul acesta s-a transformat din unul ideologic, în unul politic. Iar noi avem astăzi consecinţele acestor acţiuni. Şi războiul din 1992 datorează foarte mult faptului etnic, urii care a fost îmbibată în sovietici faţă de România. Au fost doi factori, care au ajutat la asta. Uniunea Sovietică a consumat bani, resurse pentru asta.

Ei aveau în redacţia Moscova News secţie specială pentru română, care avea două teze la temelia oricăror emisiuni: tezaurul românesc, soarta lui şi Basarabia. Aceste două chestiuni erau factori care determinau ura turbată şi ideologia şi astăzi sunt practic pietrele de impediment între relaţiile normale dintre Bucureşti şi Moscova.

Evident că astea se răsfrâng şi asupra relaţiilor dintre Bucureşti şi Chişinău. De altfel, Chişinăul era conceput de către Moscova ca prima linie de atac asupra României.

image

Transnistria FOTO Promo-lex

Ceea ce nu se putea face la Moscova, că era lagărul socialist, şi ruşii aveau nevoie să fie consolidat, nu vroiau să se certe cu Ceauşescu, sau cu Gheorghe Maurer, dar Chişinăului i se permitea. Era în postura unui stat, să zicem aşa, care trebuia să dovedească că este separat de România, că nu este aceaşi ţară şi aşa avea prilejul permanent să hămăiască la România. Acestea au fost premisele mari ale acestui război. Acesta a fost un strat.

Al doilea se referea la faptul că Moscova, având planurile de lungă durată, se străduia să consolideze în teritoriul Transnistriei populaţie din zona Federaţiei Ruse, nu neapărat ruşi etnici, ci şi tătari, cazaci, important era să aibă conştiinţa că sunt din Federaţia Rusă iar acest teritoriu să rămâna astfel al Rusiei. În baza unor legi speciale, foarte mulţi militari care s-au pensionat sau care au terminat stagiul, aveau dreptul să vină aici şi în maxim un an să primească apartament. Tiraspolul, Benderul, Râbniţa, într-o anume măsură, Dubăsariul, s-au construit în mare parte datorită faptului că se făceau case în care foşti ofiţeri şi subofiţeri primeau apartamente.


În teritoriul dat au plasate mai multe întreprinderi industriale, cum ar fi Prebor la Bender, Electromash la Tiraspol, Metalurgică la Bâbniţa, care nu erau proprii economiei moldoveneşti şi de după râzboi. Era ceva nou. Tu nu aveai metal sau electronica necesară.

Specialiştii, managerii, administraţia nu atât îi învăţau local, ci îi trimiteau de la Moscova. La noi este răspândită o teză, că evenimentele din 1992 se datorează poziţiei ostile a guleraşelor albe, adică a corpului directoral al acestor uzine, care pentru Moldova erau destul de mari. Erau uzine care aveau 3500, cinci mii, opt mii de salariaţi. Evident că şi muncitorii erau îndoctrinaţi cu această ideologie antiromânească.

În 1991, după puciul de la Moscova, când conducerea democratică din Republica Moldova, Mircea Snegur, Moşanu şi alţii au luat decizia de a adopta declaraţia de suveranitate şi de a constui stat separat de Federaţia Rusă, acolo deja erau gata cu pregătirile.

Mentalitatea, lucrurile administrative, erau consolidate partide, inclusiv structuri de forţă. La Chişinău lumea, în principiu, era romantică. 6 din 7 zile lucrau, duminica veneau la miting. Îşi dădeau părerile şi aprecierile despre ceea ce se întâmplă.

În stânga Nistrului se făcea cu totul altceva. Fostul comandant al Armatei 14 care era convocată în stânga Nistrului, scotea din dreapta Nistrului cele mai sofisticate şi bune elemente de armament. Se pregăteau din 1989-1990.

La Bălţi staţiona o brigadă de rachete antiaeriene. Într-un timp foarte scurt au fost scoase toate echipamentele electronice, care ghidau aceste rachete.

La Floreşti erau maşini blindate pentru o armată. Erau peste o mie de maşini blindate noi nouţe. În acea perioadă eram ofiţer de informaţii şi vedeam aceste lucruri. Noaptea întreagă trecea tehnica militară de la Bălţi la Dubăsari,dar asta încă din 1989- 1990, când nu era nici vorbă de conflict.

image

Transnistria FOTO Promo-lex

Reporter: Serviciul de Securitate a avut vreo poziţie faţă de aceste acţiuni, prin care s-a transferat armamentul?

Ion Leahu: El nu putea să aibă o poziţie oarecare. Până la 2 martie 1992 era îmbibat cu ruşi şi rusofoni. Practic, la toate funcţiile de conducere erau persoane devotate Rusiei şi Uniunii Sovietice şi nicidecum Moldovei.

Chiar dacă ajungea informaţia la noi, ea mai departe nu pleca. Pe cine să informezi? Pe Erimei, care deţinea funcţia de prim secretar al Partidului Comunist, sau pe Kalin, care, la fel era omul Rusiei. Conducerea Republicii Moldova era pro-Moscova integral. Trebuia să aibă loc alegerea noii conduceri, în frunte cu Mircea Snegur. Pârghiile erau încă la Consiliul de Miniştri sau chiar la aparatele raionale. Posibilitatea de a efectua altceva nu era. Această pregătire mergea numai în interesul Rusiei.

Reporter: Care sunt statele care s-au implicat în conflict, direct sau indirect?

Ion Leahu: Din păcate, principalii actori au fost Federaţia Rusă şi Republica Moldova. Un actor mai puţin important, dar ridicat la nivel de actor plenipotenţiar a fost Transnistria şi mult mai târziu s-a implicat OSCE. La nivel de statelor vecine au fost interese.

Am avut noroc numai de România. A fost statul de sprijin, practic până la declanşarea conflictului. Datorită faptului că după 1991, la conducerea Republicii Moldova au venit persoane cu viziuni mai democratice şi mai naţionale, ca Snegur, Hadârcă, Moşanu, Valeriu Matei, care aveau relaţii cu România, situaţia a fost alta. România a fost statul care ne-a asigurat cu blindate, pistoale mitraliere, cartuşe, lansatoare de mine, grenade şi altele. Practic o mare parte din armanentul care l-am utilizat în război l-am avut de la România. Armele au venit aproape oficial.

Detaşamentele de grănicieri erau subordonaţi grănicerilor de la Moscova, calea ferată era sub dublă ocrotire. Fiecare pas făcut era cunoscut imediat la Moscova. Şi în cadrul Serviciului de Securitate erau oameni care telefonau imediat la Moscova, care informau şi puneau piedici. Primul ministru al Securităţii, Anatol Plugaru, era nevoit să întreprindă măsuri extraordinare, pentru a pleca România. Ei trebuiau să ascundă armele mai ceva ca marfa de contrabandă. Aşa au fost condiţiile, dar nu am avut încotro.

Reporter: A existat vreun moment în care conflictul să pună în pericol liniştea şi stabilitatea României?

Ion Leahu: Au fost făcute afirmaţii ale liderului de atunci de la Tiraspol, care spunea ca va lua dejunul laa Tiraspol, masa la Chişinău şi cina la Bucureşti. Dar eu nu pot spune dacă a existat un pericol real. După martie, prin aprilie, România împreună cu alte state din ţările baltice şi-au propus să fie observatori politici în conflict.

La 19 iunie, când a avut loc altercaţiile cele grozave din Bender, comisia care urma să se întânească cu conducerea Transnistriei, pentru negocieri, întrunea şi reprezentanţii României. Toate s-au schimbat brusc datorită unei provocări a Comisariatului de Poliţie, care a pus în pericol viaţa oamenilor. S-au pornit luptele de la Bender, comisia respectivă a plecat, apoi ruşii au profitat de ocazie şi nu au mai acceptat ca România să mai participe la negocieri.

A fost încă o diversiune a Moscovei. Dacă România rămânea în negocieri, cred că nu aveau să fie făcute multe greşeli, care s-au comis de la 26 iunie 92, când a început procesul de negocieri, terminate pe 21 iulie, cu acordul de la Moscova.

image

Transnistria FOTO Promo-lex

Reporter: Care sunt principalii paşi în reglementarea conflictului făcuţi în ultimii 25 de ani?

Ion Leahu: La 26 iunie 1992. Atunci a fost cotitura de bază. În poveştile care circulă la mesele unde se adună participanţii de atunci de la război, se spune că dacă conducerea de vârf a Republicii Moldova nu lua decizia respectivă, forţele armate moldoveneşti ar fi avut şansa să obţină victoria militară. Este un basm.

În condiţiile în care la Tiraspol staţiona Divizia 59 din cadrul Armatei 14, care dispunea cel puţin de 6-8 mii de persoane, foarte bine pregătite, care aveau la dispoziţie un regiment de tancuri, undeva 40-60 de tancuri echipate de luptă, maşini blindate, vreo 100 de piese de artilerie, plus armament sofisticat, cum ar fi rachete antitanc teleghidate, evident că Moldova nu avea şansă să câştige.

În perioade destul de îndelungate, Elţîn şi conducerea Federaţiei Ruse au decis să nu implice direct şi integral forţele Armatei a 14. Doar dădeau armament, muniţie, cartuşe şi altele. Au adus în război cazaci, pe cei care plecau din armată, şi au fost mulţi la număr. Un fel de omuleţi verzi cum au fost în urmă cu trei ani în Estul Ucrainei. Veneau mulţi bandiţi şi criminali din toate părţile aici că ştiau că pot achiziţiona ieftin arme. La Cobasna sunt depozitate mii de tone de armanent, adus din Germania de Est şi Cehoslovacia. S-au retras de acolo trupele, dar armanentul l-au lăsat aici.

După conflictul din 1992, prin 93, generalul Lebed, atunci comandant al Armatei al 14-a, a întocmit un document amplu, de vreo 10 foi, în care arăta cum se fură, cam cât a fost când a venit aici şi cât era atunci. El spunea direct că nu este o forţă, care să oprească furtul în condiţia în care nu este o evidenţă strictă, nu este elaborat mecanismul de a pedepsi. Aici erau persoane care păzeau regiunea Transnistriei, dar erau în afara unui cadru legal just.

Pe 26 iunie 1992, Lebed a primit autorizaţie de la Moscova şi a efectuat o operaţiune artileristă foarte puternică, din care au murit peste 200 de persoane, la Cocieri. El a demonstrat care este puterea adevărată a Armatei a 14-a. Atunci Snegur a telefonat şi a spus: noi facem armistiţiu.

A fost plecarea la Insulele Alan, apoi la Moscova, unde s-a semnat acordul. S-au fixat principalele puncte. Stoparea focului, formarea zonei de securitate şi lansarea tratativelor referitor la Transnistria şi Armata a 14-a. Acest acord pentru timpul acela era bun. Important este că s-a oprit focul şi s-a făcut cadrul juridic.

Tragedia Moldovei este că diplomaţii şi politicienii nu au ştiut să valorifice potenţialul care era închis în acel document. Rusia nu mai recunoaşte potenţialul acestuia.

Planează opinia că cei din Transnistria, de bună voie, să accepte formarea unui sistem economic şi politic comun. Momentul acesta a fost puternic influenţat atât de Moscova, cât şi de partenerii din Occident.

În anul 2003, preşedintele de atunci, Vladimir Voronin, i-a dat o palmă preşedintelui Vladimir Putin. Atunci, când Moscova a propus memorandumul de reglementare Kozak, Voronin a refuzat să semneze. Au fost multe discuţii de ce a refuzat preşedintele nostru. Nu are atâta importanţă, acum e partea secundă. Putin a primit asta foarte rău iar din decembrie 2003 situaţia s-a schimbat total.

image

Transnistria FOTO Promo-lex

Rusia nu mai este deloc aliatul nostru, ci duşman de moarte al nostru, al Republicii Moldova. Nu ne vede ca stat suveran, care să-şi determine destinul iar Transnistria este în percepţia ruşilor principala unealtă, prin care reuşesc să ne dirijeze.

Dacă până atunci se admitea că ar putea fi o alianţă, o apropiere, după aceea s-a pierdut încrederea.  Soluţia ar fi să fie omisă Moscova din procesul de reglementare a conflictului din Transnistria. Posibilităţi sunt, însă nicio conducere a ţării nu îşi poate permite acest lucru.

În 2004, la invitaţia preşedintelui Vladimir Voronin, Moldova a fost vizitată de reprezentanţii baroului de avocaţi din New York, care au analizat situaţia şi au fost de părere că se poate obţine ceva pe calea justiţiei internaţionale, care să fie de folos în negocieri. Moldova urma să acţiuneze Federaţia Rusă în instanţă iar deciziile internaţionale ar ajuta la reglementarea conflictului.

Voronin s-a speriat şi nu a făcut nimic. Apoi, nici democraţii nu au făcut nimic. La momentul de faţă doar eu şi Dorin Chirtoacă vorbim de această soluţie. Adresarea la o curte internaţională nu poate să dăuneze.

Reporter: Care ar putea fi rolul României pe viitor în reglementarea situaţiei din Transnistria. Ar trebui să fie mai preocupată de integritatea şi stabilitatea Republicii Moldova?

Ion Leahu: Eu cred că România, în principiu, face atât cât este în posibilitatea aacestui stat. Vreau să punctez ajutoarele care sunt aprobate în diferite domenii, în cultură, educaţie, infrastructură. Lumea începe să înţeleagă importanţa României, să vadă disponibilitatea ei de a ne ajuta fără să aştepte vreo recompensă.

Problema este că România trebuie să fie mai precaută. Toate neregulile, pietrele şi problemele de aici cad în capul ei. Domnul Dodon spune că ar putea să promoveze o politică de federalizare a Moldovei, dar şi în cadrul federal, Transnistria să adere în cadrul Moldovei. Momentan, politologii ruşi şi transnistrieni  au sărit şi spun: da, azi Transistria revine în componenţa Moldovei, dar mâine, împreună cu Moldova, revine în cadrul României.

România este acuzată şi astăzi oficial de către politologii ruşi că pretinde la regiunile din cadrul Ucrainei, precum Odesa. Bagă mereu aceste teme ale discordiei, pentru a acutiza atitudinea faţă de România, pentru izolarea ei, chiar şi în cadrul european sau NATO. 

Dacă Rusia are probleme cu România şi alte state sunt cu ochii aici. Poate că statul român ar trebui să fie mai atent şi ar trebui să demonstreze că această politică este o prostie. România îşi are interesele ei, nu poate fi confundată Moldova, care este un stat românesc, cu regiunile Nicolaev, Gerş, care nu au nicio legătură.

S-au făcut paşi buni şi pentru simplificarea obţinerii cetăţeniei române, dar destul de târziu. Şi aici, nu trebuie trecută măsura. Dacă e din Transnistria şi nu poate demonstra că împărtăşeşte valorile româneşti, nu poate primi cetăţenia. Dar nu e normal ca eu, care sunt român din suflet să nu am cetăţenia română, iar un rus, venit cine ştie de unde, să o obţină uşor.

Reporter: Care ar putea fi soluţiile pentru reglementarea acestui conflict din Transnistria, pentru refacerea integrităţii Republicii Moldova?

Ion Leahu: Eu cred că această cale de negociere cu Tiraspolul este fără niciun rezultat, fără perspective. În Transnistria nu se schimbă mentalitatea, au avut grijă, acum vine a treia generaţie de politicieni, toţi sunt cu amprenta sovietică, rusească.

Copiii moldoveni învaţă şi în şcoli cu predare în grafie latină (n.r. aproximativ 10%), care sunt subordonate Chişinăului dar  mai ales în şcolile cu grafie chirilică, ruseşti, care sunt ocrotite de autorităţile de la Tiraspol. Acolo este poluarea minţii copiilor. Ei sunt învăţaţi împotriva neamului lor, se vor înrola în forţele lor şi vor fi gata să-şi jertfească viaţa pentru ceea ce li se va ordona de la Tiraspol. Modul cum se pune problema la Chişinău, că astfel se poate reintegra ţara, este periculos şi pierdere de timp.

image

Trebuie utilizate toate pârghiile de care dispune Chişinăul, pentru a demonstra că el e stat, că el este acela care decide şi pentru a demonstra că integrarea regiunii este mai cu profit, decât conservarea situaţiei care este astăzi. Toate intreprinderile care exportă marfa din Transnistria, ele trebuie să aibă licenţa Chişinăului. Unica sursă de venit a lor este comerţul cu Moldova.

La moment, absolut nimeni din oamenii neadmişi acolo sus nu pot spune dacă datoria de gaz a Transnistriei poate fi transferată Moldovei. Însă Rogozin nu o singură dată a afirmat: vreţi ca Transnistria să fie considerată parte a Moldovei, atunci plătiţi gazul. Marile companii din Transnitria consumatoare de gaz sunt ruseşti. Dar aceste 6 miliarde sunt o sumă imposibilă pentru noi.

Ăsta este încă un moment care poate fi considerat ca o greşeală colosală, că cei conducerea ţării nu au spus clar, Transnistria este un teritoriu al Republciii Moldova, dar atâta timp cât acolo controlează un regim separatist, armat, noi nu ne putem asuma consumul de gaz. Pe de altă parte, consumul de gaz din Transnistria a fost de fapt plătit. Noi plăteam cu 50-60% mai mult decât ei şi practic le-am achitat şi gazul lor. 

Se vorbeşte mult de crearea gazoductului Iaşi –Ungheni şi Ungheni –Chişinău, dar eu tare mă tem că forţele pro-ruse nu vor permite să se întâmple asta. Reţelele de distribuire aparţin Moldova Gaz şi Gazprom-ului, trebuie schimbate legile, trebuie naţionalizate reţelele. Asta ar putea provoca nişte acţiuni din partea Rusiei extrem de dure. Ruşii au jucat cu noi şah, exact cum ar face un mare maestru de tale internaţională, cu un începător de la grădiniţă.

Interviul a fost realizat în cadrul proiectului „Dosarele conflictului transnistrean. Soluţii pentru dezvoltarea societăţii pe cele două maluri ale Nistrului”, realizat de profesorii Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu, care este finanţat de către Ministerul Afacerilor Externe (MAE) prin programul României de cooperare pentru dezvoltare (RoAid) şi implementat cu sprijinul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP) – Centrul Regional pentru Europa şi Asia Centrală.
 

image
Bacău



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite