INTERVIU Un italian a scris o carte-document despre secretele bandelor de stradă

INTERVIU Un italian a scris o carte-document despre secretele bandelor de stradă

Sociologul Luca Vincenti FOTO arhivă personală

Sociologul şi criminologul italian Luca Vincenti va lansa în România o carte-document, la care a lucrat ani de zile şi în care vorbeşte despre bandele de cartier.

Ştiri pe aceeaşi temă

Adevărul: De ce ai ales facultatea de sociologie?

Luca Vincenti: Spre deosebire de mulţi dintre colegii mei de facultate, care, probabil, au ales facultatea de sociologie pentru uşurinţa materiei, am ajuns să mă înscriu la această facultate pentru că întotdeauna am iubit şi iubesc în mod profund această disciplină ştiinţifică. Ȋncă din adolescenţă petreceam mult timp citind, chiar dacă încă nu frecventam facultatea, îmi creasem o adevarată bibliotecă de scriitori clasici ai sociologiei şi criminologiei.

Visul meu a fost întotdeauna acela de a fi sociolog şi de a mă specializa în criminologie, de a putea continua şi poate de a contribui la dezvoltarea acestei minunate discipline; eram determinat să fac acest lucru cu orice preţ. Ȋn oraşul meu - în Genova – nu exista facultatea de sociologie şi a trebuit să mă mut într-un alt oraş la 400 de km distanţă, la câţiva paşi de Austria, la Trento.

Ȋn Genova lucram – aveam un centru de înfrumuseţare împreună cu iubita mea de atunci – şi nu îmi lipsea nimic, aveam un stil de viaţă bun, eram gratificat din punct de vedere economic, însă mă simţeam gol din punct de vedere existenţial pentru că nu îmi urmărisem visul: de a deveni un sociolog şi un criminolog. Cu toate că părinţii mei nu erau de acord, am decis să plec, renunţând astfel la toate siguranţele dobândite – afective şi economice – acasă, alături de familia mea, care visa pentru mine o cariera de medic, avocat, etc.

Am lăsat afacerea fostei mele iubite şi cu toţi împotrivă, am plecat, sau mai bine spus am fugit la Trento. Sunt sigur că am dezamăgit multe persoane atunci şi mai ales pe părinţii mei, care întotdeauna m-au etichetat ca un rebel.

Plecarea mea din Genova fusese de fapt o fugă, o cursă liberatoare, încercând să evit contactul cu trecutul şi părerea contrară a tuturor despre proiectul meu de viaţă; aveam doar un scooter, 4 cutii de haine şi certitudinea că trebuia să încep totul de la capăt. Entuziasmul pe care-l aveam în realizarea obiectivului meu a făcut în aşa fel încȃt să nu simt niciodată singurătatea.

Cum te-ai adaptat în noul oraş, la Trento? Ȋn timpul facultăţii ai participat la seminarii sau simpozioane care au avut ca temă sociologia sau criminologia?

Ajunsesem la Trento în septembrie, o lună şi jumătate înainte de începerea facultăţii, pentru a-mi căuta un loc de muncă şi o casă, pe care am găsit-o foarte economică la 7 km de Trento. Era în vȃrful muntelui, lȃngă un lac frumos la 450 m altitudine (Terlago). Un paradis, doar vara, pentru că deja în octombrie, noiembrie, ningea şi eu trebuia sa folosesc scooter-ul pentru a ajunge la Trento.

Am început să frecventez, în octombrie cu primele ninsori, cursurile şi conferinţele facultăţii de sociologie din Trento, am ales cursuri despre Teoria sociologică şi schimbarea socială şi cursuri universitare cu specializare criminologică.

Nu pot uita simpozioanele despre individualism metodologic ţinute de “monstrul sacru” al sociologiei Raymond Boudon (decedat din păcate în 2013). 

Sociolog francez şi profesor la Universitatea Sorbona, reprezenta deja de atunci, pentru sociologia contemporană, un stȃlp al cunoştinţei în termeni de evoluţie concretă a teoriei sociologice şi a schimbării sociale. Boudon elaborase o metodă proprie de cercetare socială denumită “Individualism metodologic”. Ȋn concluzie, pentru Boudon, sociologii în viitor trebuie să construiască ipotezele lor renunţând la marile teorii macroscopice cum au făcut pentru toţi anii ‘800 şi ‘900. “Noul” sociolog trebuie să fie ghidat de instrumentul de cercetare al individualismului metodologic şi va trebui să interpreteze realitatea cu modele mai restrânse şi mai măsurate. Profesorul Boudon a mers pe urmele marilor autori ai anilor ‘900 (ca Max Weber, Emile Durkheim) şi a reluat teoria sociologică acolo unde aceştia se opriseră. Boudon, care scrisese foarte multe cărţi, toate reuşite bine (pentru a cita doar câteva “Le juste et le vrai”, “L'idéologie ou l'origine des idées reçues”, “La place du désordre”, “La logique du social”) putea fi considerat un adevărat “guru” al sociologiei şi eu eram chiar acolo în sală pentru a-l putea asculta, a-i pune întrebări şi pentru a susţine un examen cu el.

Este inutil de spus că Boudon a condiţionat total modul meu de a vedea sociologia, în numele metodei individualismului metodologic aplicată criminologiei şi sociologiei devianţei. Eu doream să aduc o noutate aplicând individualismul metodologic acestei ramuri a sociologiei şi criminologiei.

Când te-ai gândit să scrii prima data o carte despre sociologie si criminologie?

După cum tocmai am spus, seminariile cu Raymond Boudon au fost determinante pentru cunoştinţele mele; chiar dacă citisem operele multor scriitori clasici în trecut, nu eram încă destul de format pentru a scrie prima mea carte socio-criminologică despre hooligans (“Diari di una domenica ultrà”). Seminariul lui Boudon m-a ajutat sa sistematizez cunoştinţele la nivel teoretic şi metodologic, la fel şi lectura cărţii sale “La place du désordre” în care Boudon revizuia erorile metodologice făcute de clasicii sociologiei, predecesorii noştri sociologi, psihologi şi cercetători sociali.

Lansarea primei mele cărţi o datorez unui alt profesor: Luigi Tommasi, profesor din Trento pe care am avut norocul să-l cunosc şi care a înteles încă din primele luni de facultate vocaţia mea de Sociolog. Rămăsese surprins de pasiunea mea pentru clasicii sociologiei şi cu toate că nu mai fusesem înscris la nicio facultate, el m-a introdus în biroul său de cercetare deja din octombrie, eram doar la începutul primului an de facultate. Nu ascund că acest fapt a stârnit invidie din partea studenţilor şi a celorlalţi profesori. Profesorul Tommasi intuise vocaţia mea pentru cercetarea socială şi m-a invitat să predau cuprinsul primei mele cărţi, carte scrisă în biroul facultăţii de sociologie din Trento, în timpul pauzelor de la cursuri.

De ce ai scris cartea “Bandele de strada” şi cum a început totul? Când ţi-a venit ideea de a studia comportamentul bandelor de stradă?

Ȋn acea perioadă mă transferasem la Universitatea din Urbino şi făceam facultate la distanţă, aşadar petreceam mult timp în Genova. Realizam un video-documentar despre cursele clandestine (curse de maşini), fapt ce mă făcea să umblu mult noaptea pe jos sau cu maşina. Ideea mea era aceea de a intervieva “runner-ii”. Această cercetare nu am terminat-o niciodată; de fapt în acea noapte acum 15 ani, o vineri în jurul orelor 4-5 dimineaţa am asistat la o încăierare cu arme între două grupuri de imigraţi sud-americani. Aceştia erau numeroşi şi bine organizaţi. Modalităţile acelei încăierări m-au făcut să intuiesc ca nu puteau fi ocazionale, aşa cum demonstrasem deja în cartea despre bandele de hooligans.

Acel episod din faţa discotecii m-a făcut să uit de video-documentarul despre cursele ilegale şi din ziua următoare (pentru şapte ani) am început să mă documentez despre fenomenul bandelor de stradă. Nu aveam nici răspunsuri, nici probe care să ateste existenţa lor. Ştiam că existau în America, dar în Italia erau necunoscute. Necunoscute pentru media, pentru forţele de ordine şi nimeni până atunci nu vorbise despre ele. Pentru câţiva ani am reuşit să acumulez doar cunoştinţă teoretică (ceea ce se întâmpla în America) şi cu toate că petrecusem multe nopţi albe prin oraş, de bande nici măcar umbră. Vroiam să-i intervievez şi să-i conving să-mi explice cum trăiau, valorile lor, finalităţile de bandă şi daca acestea din Genova erau la fel ca cele din New York şi Chicago.

Ce sacrificii ai făcut pentru a putea obţine informaţii?

Schimbarea a venit atunci când am decis să mă infiltrez într-un centru de corecţie pentru minori (aproape toţi imigraţi), cu scopul de a identifica minori care intraseră în contact cu bandele. Acum, la distanţă de ani, puteam să înţeleg. Cum? Cunoşteam mentalitatea de bandă (regulile lor) şi le-am învăţat citind cărţi americane pe această temă.

Mă infiltrasem în acest centru de minori, cu acordul directorului, travestit într-un regizor care ar fi făcut un curs despre cinema-ul american. Am propus adolescenţilor nişte stimuli, proiectând un film “Bronx” cu Robert de Niro, un film care povesteşte disconfortul unor adolescenţi de cartier care formează o bandă. Dupa ce am supus minorii la aceşti stimuli, mi-am dat seama că toţi erau neutri (nu fuseseră “contaminaţi” teritorial de mentalitatea de bandă), dar unul rezulta pozitiv la stimuli; era un băiat de 14 ani ecuadorian care interpreta şi comenta acel film pe baza “corectelor” reguli ale străzii. A fost el, Norman, cel care m-a “dus” la membrii de bandă, care mi-a dat cheia de “acces”.

Ajunseseră primele interviuri cu primele bande (cele mai mici si mai vechi precum Ponteggio), apoi Los Templados (cu 120 de membri) şi în final cu acele mari asociaţii şi bande transnaţionale (precum Latin King şi Netas), care în America şi în Italia s-au pătat cu omicidii.

Ȋn aceeaşi perioadă reuşisem să contactez nişte membri de bandă vechi deţinuţi în închisoare pentru trafic de droguri şi legaţi de o primă pioneristică bandă, banda Ponteggio. De la acest deţinut, Carlitos, obţinusem “Codul de Bandă”. Era prima dată când se demonstra în Europa existenţa unei bande pe stilul american. Ȋn acest mod se încălca regula de către un membru de bandă, regula regulilor: a nu vorbi despre coduri, a nu vorbi niciodată celor străini bandei.


Ai simţit vreodată că viaţa îţi este pusă în pericol?

Toţi cei care au încercat să “smulgă” aceşti tineri bandelor de stradă (vorbim despre adolescenţi de 12, 14 ani şi despre minori) au fost ameninţaţi, dar ameninţaţi în mod mai degrabă serios, începând cu Don Valentino de la centrul de recuperare al minorilor şi terminând cu mine, pentru motive destul de clare.

A mă apropia de bande în mod neconvenţional – şi anume fără o cheie de acces care să mă prezinte – a fost periculos. Aproape de Portul din Genova, la începutul cercetării, m-am apropiat de cinci membri din Vatos Locos (o bandă naţiune) şi aceştia au scos cuţitul. Au fost şi alte ameninţări, dar aş prefera să nu vorbesc despre ele.

De ce o carte interzisă timp de 15 ani? Ce piedici ai avut?

Tema imigrării “bune” în sine este o temă caldă la nivel politic şi la nivelul opiniei publice. Imigrarea împarte, ar fi o minciună să spunem că într-o anumită naţiune au ajuns nişte imigraţi şi că aceştia au fost primiţi cu braţele deschise de tot poporul, excepţie făcând cazul în care aceştia au fost chemaţi să populeze o anumită naţiune. Dacă imigratul, dacă noul cetăţean adoptă un comportament ilegal se pune o altă problemă: aceea a relaţiei între criminalitate şi imigrare. Aceasta este o materie de studiu pacifică pentru sociologie, dar obiect de confruntări politice, de conflict social care atinge echilibruri ale statului, ale instituţiilor, dar mai ales ale partidelor politice. Scriind această carte eram conştient de riscul pe care mi-l asumam la nivel fizic, dar nu cred că eram pregătit la izolarea, tăcerea şi la toate acele operaţiuni de contrast care au fost puse în practică împotriva acestei cărţi (nu vreau să spun împotriva mea, dar împotriva unei cercetări pe care o consider obiectivă).

Nişte cercetători de la Universitatea din Genova, câţiva ani mai târziu după începerea cercetării mele, au lansat o carte “Il fantasma delle bande”, o operă scrisă de sociologi construcţionişti şi de caracter negaţionist. Pentru ei bandele nu există şi dacă există sunt opera mass-mediei, aceasta era abordarea.

Până şi insituţiile locale precum un Departament Judeţean din Genova, iniţial mi-au făcut un contract pentru a face o “fotografie” a bandelor în şcoli, dar când cercetarea în primele faze dăduse primele rezultate sociologice, pentru acei care au comandat cercetarea aceste rezultate nu erau corecte din punct de vedere politic. Ȋn acel moment această instituţie locală nu a respectat contractul şi cercetarea publică a fost oprită fără un motiv “real” şi nici măcar nu a fost plătită.

Chiar şi jurnaliştii, care cu ani în urmă au fost informaţi de către mine asupra existenţei bandelor şi au fost invitaţi să scrie nişte articole de ziar pe această temă, iniţial au ignorat oferta de a dedica spaţii jurnalistice adecvate, ca într-un al doilea moment să amplifice fenomenul bandelor descriindu-l ca o situaţie de alarmă socială.

Cercetarea mea atingea şi relaţia dintre cotidiane şi exagerarea fenomenului, iar această critică în mod sigur nu a fost văzută cu ochi buni de către cotidianele locale. Efect indirect sau direct (cine va putea şti vreodată) la distanţă de câteva luni mi s-a retras cartea/legitimaţia de ordin al jurnaliştilor pe motiv de inactivitate.


De ce ai ales România pentru publicarea ei?

Pentru mine a fost o probă foarte importantă. Lucrând de ani de zile în România cunoşteam bine contextul românesc. Chiar dacă în România nu au fost încă identificate bande de stradă (cu forma şi modalitatea identică a contextului italian şi american), ţara are deja prezente pe teritoriu clanuri, care sunt foarte apropiate, prin modul în care se manifestă, bandelor italiene şi americane. Pe lângă acestea, de ani de zile în România sunt prezente bandele suporterilor de fotbal; acestea au intensificat activitatea lor şi în afara stadioanelor.

Atât în ceea ce priveşte activitatea clanurilor, care este îndreptată în special la activităţi ilegale utilizând metode mafioase (şi anume impunând propria lege, protectând teritoriul şi impunând taxe de protecţie), cât şi în ceea ce priveşte activitatea bandelor de ultraşi, naşte exigenţa de a monitoriza aceste forme de agregare şi de a se pregăti pentru a preveni şi a contrasta în mod optimal fenomenul.

Referitor la faptul că există anumite forme de agregare de stradă, nu avem dubii. Aşa cum a afirmat Graţiela Văduva (Şef Serviciu de Analiză şi Prevenire a Criminalităţii Bucureşti), care a realizat Prefaţa cărţii “Bandele de stradă”, aceste forme de agregare există şi au fost identificate în formă diferită.

Mai puteţi citi:

 Un sociolog italian va lansa la Arad o carte care a fost interzisă timp de 15 ani în ţara lui

INTERVIU Secretele din spatele unei negocieri de succes, explicate de un absolvent Harvard

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările