Viaţa fabuloasă a orgoliosului Alexandru Macedonski, poetul care a semănat polemici şi a cules dispreţul societăţii

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Alexandru Macedonski

Alexandru Macedonski, reprezentant de seamă al simbolismului românesc, promotor al literaturii SF şi creatorul unei moşteniri literare importante, a fost un om hulit şi pus la zid, din cauza caracterului şi acţiunilor sale. S-a războit cu Eminescu, Alecsandri şi Caragiale, a fost duşmanul Junimii şi toată viaţa a afişat o atitudine de frondă. Opera sa a avut de suferit din cauza caracterului dificil, ajungând să fie pus la zid de contemporani.

Poet al rodelurilor şi al rozelor, Alexandru Macedonski a fost consemnat, vreme de mulţi ani, în istorie, drept cel mai orgolios, intrigant şi pus pe ceartă contemporan al junimiştilor. După mulţi analişti, în cazul lui Macedonski, caracterul a bătut talentul şi faptele au ştirbit valoarea operelor. Viaţa lui Macedonski a fost una aparte. 

Prea mândru şi egoist, nediplomat, invidios, Macedosnki s-a lăsat toată viaţa condus de trăsăturile negative ale caracterului său dificil şi din acest motiv întreaga sa operă a avut de suferit. A intrat în conflict nu doar cu cei mai de seamă junimişti precum Eminescu, Alecsandri sau Caragiale, ci şi cu toţi cei cu avea păreri opuse de ale sale. Pe Eminescu l-a denigrat într-o epigramă care i-a fost fatală, pe Alecsandri l-a pizmuit şi l-a ironizat, iar pe Caragiale a vrut să-l defăimeze, instrumentând acuzaţii de plagiat la adresa lui. Şi-a trăit viaţa afişând un spirit de frondă şi de opoziţie şi şi-a atras singur oprobiul public. 

Este considerat unul dintre cei mai de seamă reprezentaţi ai simbolismului în literatura română, deschizătorul de drumuri pentru Arghezi şi Bacovia, promotorul literaturii SF,  însă în timpul vieţii şi mulţi ani după talentul şi valoarea i-au fost umbrite de caracterul mult prea dificil, din cauza căruia a fost marginalizat de contemporanii din lumea literaturii. 

Alexandru Macedonski s-a născut pe 14 martie 1854 la Bucureşti, fiind al treilea fiu al lui Al. D. Macedonski, general şi ministru de Război în timpul domniei lui Cuza. A fost un ”băiat de bani gata” şi toată viaţa a afişat un aer de superioritate la adresa contemporanilor din cercurile literare, considerându-se mai presus decât aceştia. Previziunii ale unei firi dificile au existat încă din anii copilăriei. ”Până la vârsta de şase ani poetul a fost un copil bolnăvicios, având crize regulate de o „nervozitate extremă, expus la un soi de absenţe de conştiinţă momentane” , notează criticul G. Călinescu despre poetul rondelurilor.

Duşmanul junimiştilor

A urmat studiile primare si liceale la Craiova. Anii tinereţii şi i-a petrecut  în Austria, Italia şi Elvetia. Şi-a abandonat studiile începute la Universitate, se spune, tot din cauza firii dificile. Şi-a făcut debutul în literatură în 1870 cu poezia „Dorinţa poetului”, publicată în revista “Telegraful român” din Sibiu. Prima carte de versuri, ”Prima verba”, îi apare în 1872.

În anii de glorie ai junimiştilor, Macedonski se poziţionează în opoziţie. Se spune că atacurile sale la adresa Junimii nu s-ar fi iscat din senin, ci pentru că Macedonski n-ar fi găsit în rândul junimiştilor recunoaşterea pe care şi-o dorea ca poet. Ca gazetar, critică şcoala de la Junimea, pe Titu Maiorescu şi mai apoi pe cei mai de seamă reprezentanţi ai Junimii. În 1880 editează revista “Literatorul”, o apariţie care s-a vrut anti-Junimea şi care a fost publicată, cu întreruperi, până în 1919. Pe lângă revistă, Macedonski a înfiinţat un cenaclu literar cu acelaşi nume, care s-a vrut o opoziţie pentru Junimea. La ” Literatorul”, Macedonski era omologul lui Maiorescu de la Junimea.

În conflict cu Alecsandri

Când în 1882 lui Macedonski îi apare al doilea volum de poezii intitulat ”Poesii”, din partea Junimii vin critici acute la adresa operei sale. „Poeziile lui Macedonski şi ale altora câţiva nu-s frumoase prin aceea că-s naţionale. Avem atâtea modele nobile în poeţi mai vechi şi mai ales poezia populară, încât insuficienţa cu care sunt privite asemenea anomalii literare te umplu de o spaimă lesne de justificat”, scria Eminescu despre opera lui Macedonski.

Poetul intră într-o polemică cu Vasile Alecsandri, invidios pe faptul că acesta primeşte un premiu din partea Academiei Române. Macedonski considera că, atâta vreme cât Alecsandri făcea parte el însuşi din rândurile Academiei, acordarea premiului este nedreaptă. Polemica dintre cei doi se mută în versuri. Se spune că Alecsandri i-ar fi răspuns acuzatorului prin intermediul dramei ”Fântâna Blanduziei”, în care îl transpune pe Macedonski în figura invidiosului poet Zoli pus în antiteză cu Horaţiu (Vasile Alecsandri). Arma cu care Macedonski se apară este o epigramă acidă la adresa lui Alecsandri: ,,Coprins de-al gloriei nesaţiu/ Albit de ani, dar tot copil/ E lesne sa mă faci Zoil/ Când singur tu te faci Horaţiu’’.

image

Eminescu îi ia apărarea colegului său Alecsandri şi lansează şi el atacuri la adresa lui Macedosnki. „Dac-ar exista o înaintare absolută în omenire — un spor real de puteri — atunci Homer ar trebui să fi fost un măgar şi Macedonski un geniu — pe când tocmai contrariul e adevărat”, scria Luceafărul într-un manuscris. 

Epigrama care i-a fost fatală

Conflictul cu Eminescu va culmina în 1883, anul îmbolnăvirii poetului, când Macedonski publică o epigramă care se va dovedi fatală pentru viitorul său ca poet. Exact în perioada în care Eminescu a fost internat  în sanatoriu, după prima cădere nervoasă, apare epigrama dedicată ”poetului X” şi opinia publică este indignată. “Un X pretins poet-acum / S-a dus pe cel mai jalnic drum/ L-aş plânge dacă-n balamuc/ Destinul său n-ar fi mai bun/ Căci până ieri a fost nau/ Şi nu e azi decât nebun”, au fost cele câteva versuri ale celebrei epigrame care i-a fost atribuită lui Macedosnki.

Opinia publică s-a întors împotriva lui Macedonski. Poetul încearcă să se disculpe, însă toate tentativele de a convinge opinia publică că epigrama nu ironiza boala lui Eminescu, ba că nici măcar nu îi aparţinea lui, au fost în zadar. Justificările au fost interpretate ca gest de laşitate. Cel mai vehement atacator al lui Macedosnki devine un fost colaborator al revistei ”Literatorul”, ziaristul Grigore Ventura. Grigore Ventura este cel care-l idenifică pe ”X pretins poet” cu Eminescu şi stârveşte valul de indignare împotriva lui Macedosnki. Macedonski trimite dezminţire mai multor ziare, însă niciunul nu îi publică dreptul la replică”.

eminescu

„Cât despre notiţa circulară pe care d-l Al. Macedosnki a trimis-o mai multor ziare ca răspuns la lecţia pe care i-am dat-o, nu cred că trebuie să îi răspuns. Există fapte care-l ucid pe cel care le comite. Pentru mine Macedosnki este un om moralmente mort şi n-am să imit conduita sa faţă deEminescu, lovindu-l când e la pământ”, scria ziaristul Grigore Ventura. Pentru Macedonski, apariţia epigramei a însemnat sfârşitul vieţii sale ca poet.

Consecinţele epigramei

Ziarele refuză să îi mai publice poeziile. Abonaţii renunţă la revista Literatorul şi pentru o perioadă lungă Macedonski ajunge să fie ocolit de prieteni şi chiar să fie arătat cu degetul pe stradă drep denigratorul lui Eminescu. 

După epigrama din 1883, viaţa lui Macedonski se transformă într-un coşmar. ”Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicaţie. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleşit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărţi, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă şi slăbănoagă se zărea singuratică pe la colţul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca şi femeilor din Florenţa care strigau la vederea lui Dante: Priviţi pe acela care se întoarce din infern! Şi infernul lui Alexandru Macedonski a fost în adevăr dantesc”, scrie contemporanul său, Cincinat Pavelescu. Lipit de surse de venit, în următorii ani după apariţia fatalei epigrame, Macedonski ajunge să trăiască din sumele cerşite prinţului Sturza. 

Refugiat la Paris

Marginalizat şi fără nicio perspectivă, Macedonski părăseşte ţara şi se stabileşte la Paris. Încearcă să se impună ca poet în Franţa, ţară în care simbolismul prinsese teren şi-şi publică creaţiile în ziarele vremii. A revenit în ţară la începutul anului 1885 şi a avut pare de aceeaşi ostilitate care-l făcuse să plece.,,În anul 1887, Macedonski se afla în punctul cel mai adânc al văii pe care o tot coborâse. Sărac, respins de o societate faţă de care el întorsese chipul unui om trufaş, pătimind sub o reputaţie care îl prezenta în culorile cele mai antipatice, înfruntând zilnic invective şi batjocură”, descrie Tudor Vianu perioada neagră din viaţa lui Macedosnki.

Detractorul lui Caragiale

Macedonski a fost considerat ”detractorul” lui Caragiale şi artizanul acuzaţiilor de plagiat care l-au făcut pe dramaturg să păsărească scârbit ţara. Dramaturgul îl ironizase pe poet în revista "Ghimpele" sub numele de Aamsky, aluzie la presupusa origine lituaniană a lui Macedosnki. În 1901, când Constantin Al. Ionescu, un tânăr publicist ironizat de Caragiale şi disicipol al lui Macedosnki a lansat primele acuzaţii la pagiat la adresa dramaturgului, se spune că în spatele lor ar fi stat de fapt Macedosnki. 

În „Revista Literară“ din 10 decembrie 1901, Caion scrie un al doilea articol intitulat „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat“, în care-l acuză pe dramaturg că a copiat Năpasta după un scriitor ungur. Pentru Caragiale, apariţia celui de-al doilea articol este momentul în care se decide să-l acţioneze în instanţă pe Caion pentru calomnie. La celebrul proces, Caragiale a fost apărat de Delavrancea, iar Caion, susţinut de Macedonski. În final, Caion a fost achitat, iar Caragiale scârbit a părăsit ţara. Atacurile lui Macedosnki asupra operei lui Caragiale au continuat şi după proces.

Arestat pentru defăimare, numit prefect de liberali

Liberal convins, Macedosnki a fost arestat la Craiova în 1875, fiind acuzat de defămare şi incitare la rebeliune împotriva Partidului Conservator şi a ministrului Lascăr Catariu. A făcut trei luni de închisoare la Văcăreşti şi a fost eliberat în urma unei campanii intense duse de liberali. Când pe 7 iunie 1875 Macedonski a ieşit din închisoare se spune că decizia a fost primită cu ovaţii pe străzi de către bucureşteni. 

Pe parcursul vieţii a avut mai multe tentative de a se adapta la viaţa de funcţionar. În 1876 a fost numit în funcţia de prefect interimar al regiunii Bugeac, funcţie pe care a fost nevoit să o părăsească, după ce s-a opus unor acţiuni impuse de guvern. În 1877 a fost numit de C. A. Rosetti în postul de controlor financiar al judeţului Putna, dar a refuzat funcţia pe care a considerat-o nedemnă de valoarea lui. În acelaşi an a fost numit  director de prefectură al plăşii Silistra Nouă şi s-a mutat la Cernavodă. În 1879 a fost numit administrator al plasei Sulina. A ocupat apoi funcţia de inspector general financiar. 

Alexandru Macedonski

Potrivit lui George Călinescu, până în anul 1902, Macedonski avea la activ doar 18 luni de serviciu public. Poetul considera funcţia de fucţionat nedemnă pentru un literat şi a aspirat toată viaţa la poziţii mai înalte. „Este o ruşine ca literaţii noştri fruntaşi să fie lipsiţi de traiul zilnic sau să se osândească la funcţionarism... Partea feminină a societăţii noastre ar trebui să-şi deschidă casele poeţilor, scriitorilor. În Paris, un poet e plătit cu cinci sute de lei şi o mie de lei pe seară, şi e cu osebire măgulit de stăpâna casei şi de ai ei numai ca să consimtă să-şi spună versurile” , scria Macedonski.

Primul scriitor SF din literatura română

Mulţi ani, din cauza scandalurilor şi a renumelui prost căpătat de pe urma firii şi acţiunilor sale, opera lui Macedonski a fost marginalizată. Abia în 2006, poetul a devenit, post mortem, membru al Academiei Române.

Dincolo de firea controversată şi de trăsăturile negative ale caracterului său aşa cum au reieşit din faptele consemnate de istorici, Macedonski rămâne în literatura română primul reprezentant de seamă al simbolismului. Mai mult decât atât, în scrierile sale în proză se regăsesc primele elemente  SF din literatura română. Oceania-Pacific-Dreadnought este un text publicat de Macedonski în revista Flacăra din 1913. Poetul rondelurilor scrie în text o previziune despre cum va arăta anul 1952. „Ştiinţa ajunsese chiar aşa de departe, încât, prin nişte aparate aşezate în cuprinsul mai tuturor clădirilor, izbuteau să coboare temperatura în mijlocul verii cele mai călduroase, de la 37º şi 40º căldură la 15º, 10º, 5º şi chiar 0º căldură. Aerul putea fi schimbat după placul locuitorilor în aer de munte sau în aer de şes”, scria Macedonski în textul din 1913, anticipând apariţia aparatelor de aer condiţionat.

O altă latură mai puţin cunoscută a celui care a fost considerat detractorul lui Caragiale, duşmanul lui Eminescu şi defăimătorul lui Alecsandri este aplecarea sa către astronomie şi paranormal.A avut o tentativă de a inventa stingătorul de coşuri şi hârtia tratată cu nacru, a susţinut prelegeri despre puterile nebănuite ale omului de a învinge moartea. Tot Macedonski a fost primul român care a parcurs distanţa Bucureşti – Braşov într-o singură zi, cu bicicleta. 

A murit inhalând parfum de trandafiri

Macedonski a murit răpus de boală la 66 de ani. Pe 24 noiembrie, aflat pe patul de suferinţă, poetul rondelelor a cerut să i de aducă roze. Scena morţii lui Macedonski a fost descrisă de biograful lui Macedonski, Adrian Mariano, în cartea apărută în 1966:

„Pe la orele 3 după-amiază, poetul îşi cheamă copiii pe nume – Dinu! Nikita! Nina! – ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze că stăteau mereu lîngă sine, el nemaiavînd puterea să-i caute cu privirea prin cameră, iar în apropierea patului nu veghea decît Ana Macedonski. Simţindu-se atins de aripa îngheţată a morţii, cu o voce înfrigurată, el ceru să fie ridicat pe perne, ceea ce Dinu făcu întocmai. Cel care visase toată viaţa bogăţii feerice, de nabab, nu avea acum de lăsat moştenire decît un vraf de manuscrise, ce urma să fie vîndut la licitaţie, şi un plic cu cîteva sute de lei, pe care îl întinde Ninei, cuprins de o stinsă amărăciune... Ar fi dorit să încerce o ultimă plăcere rafinată, să deguste cea din urmă bucurie suavă a vieţii sale, a cărei senzaţie adîncă să-i rămînă în suflet. Cîntăreţ al extazului crinilor, voluptuos al parfumului de roze, al cascadelor de roze, el murmură, deci, imperceptibil, ca pentru sine «roze... roze...» Sorbindu-i dorinţa de pe buze, Nikita aleargă să i le caute. Dar cum ne aflăm la sfîrşit de noiembrie, el se opreşte deznădăjduit la o drogherie. De aici, cumpără în disperare un flacon cu parfum. «Iată ce ţi-am adus, căci roze n-am găsit. Ţi-am adus parfumul de roze care-ţi place ţie...» spuse poetului, intrînd pe uşă. S-ar zice că l-a aşteptat să vină, căci Macedonski se trezeşte din comă. Revenind la luciditate, vrea să i se deschidă iute sticluţa. El dă să-şi scoată singur batista de sub pernă, cerînd înfrigurat «rozele». Ghicindu-i gîndul, Ana Macedonski ia batista şi i-o întinde lui Nikita, care o stropeşte cu parfum din abundenţă. «Mai repede» – şopti el, în prada unei dorinţe acute. Era ultimul fir subţire care îl mai ţinea legat de viaţă. Poetul o mirosi avid, cu o voluptate agonică, apoi mîna îi căzu inertă. Suprema sforţare îl învinsese. Mînată de un gest reflex, mîna sa descărnată dădu să mai apuce o dată batista ce exhala artificialele sale arome. Nikita i-o duse aproape, Macedonski îşi dădu capul pe spate, inspiră adînc, şopti încă o dată «rozele» şi muri într-un suspin extatic“.

Alexandria



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite