Trupa de teatru care schimbă viitorul unor copii din Bucureşti: din ghetourile din Ferentari pe scenele festivalurilor

Trupa de teatru care schimbă viitorul unor copii din Bucureşti: din ghetourile din Ferentari pe scenele festivalurilor

PlayHood, trupa de teatru din Ferentari

Copiii din PlayHood s-au salvat prin teatru din lumea ghetourilor Ferentariului, au învins rasismul şi au ajuns să fie aplaudaţi la scenă deschisă de nume mari ale teatrului românesc.

La Festivalul de Teatru Tânăr Ideo Ideis de la Alexandria, care s-a desfăşurat între 9 şi 13 august, PlayHood, o trupă de teatru din Ferentari, a ridicat în picioare publicul la finalul reprezentaţiei „Home“. Nicoleta, Toto, Alin, Antonio – zis Belea, Alex, Marian, Andreea au fost aplaudaţi la scenă deschisă de Marius Manole, Dorina Chiriac, Pavel Bartoş, Andi Vasluianu şi de alte nume mari ale teatrului românesc. 
 
Aflaţi la a doua participare la festivalul fenomen Ideo Ideis, adolescenţii din Ferentari au pus în scenă, anul acesta, povestea unor adolescenţi dintr-un centru de reeducare pentru minori, povestea unor copii izolaţi de societate, despre alegeri greşite, rebeliune, dispreţ, lipsă de modele, asumarea sau neasumarea unui destin, o poveste despre alegerea de a visa. „În esenţă, am expus publicului larg crezul nostru: faptul că oricine poate să reuşească orice, atât timp cât crede cu adevărat în visul său şi luptă cu toată convingerea pentru a-l face posibil. Şi că oricât de grea sau de nedreaptă ar fi viaţa la un moment dat, mereu există o cale de a te ridica, precum pasărea Phoenix din propria-i cenuşă“, spun adolescenţii din PlayHood.
 
Povestea reală a copiilor din PlayHood, trei liceeni şi patru elevi de şcoală generală din Ferentari, are la bază acelaşi crez: oricine poate să reuşească orice, atât timp cât crede cu adevărat în visul său.
 
„Eram numai pe golăneală şi pe prostii“
 
Povestea PlayHood a început în 2012, când în lumea gri din Ferentari teatrul i-a adunat pe un grup de adolescenţi i-a unit ca-ntr-o familie, oferindu-le alternativă şi speranţă. „Eram nişte puştani de la noi din ghetouri, din Ferentari, care eram numai pe golăneală şi pe prostii. La un moment dat, s-a deschis un club de educaţie alternativă în Ferentari, chiar la noi în şcoală. Ne-am dus acolo şi am ajuns să facem tot felul de cursuri: de muzică, de dans... Aşa am ajuns să facem şi un curs de teatru, cu domnul Sorin Sandu, timp de doi ani. N-a fost, iniţial, nimic serios. Dânsul a renunţat. Apoi a venit Ionuţ Oprea. I-a luat vreo trei ani de muncă cu noi, să ne unească şi să facă trupa PlayHood. Într-un final, a reuşit şi de doi ani putem spune că facem şi noi teatru serios“, spune Nicoleta, veterana trupei, o adolescentă de18 ani.
 
Pentru a-i putea ajuta, instructorul Ionuţ Oprea s-a mutat într-o garsonieră în Ferentari, care a devenit loc de repetiţii pentru adolescenţii actori. „La început, nu am prea avut sală de repetiţii şi făceam prin parcuri, la domnul acasă. Făceam de multe ori repetiţii chiar în şcoală, pe holuri, dar ne mai dădeau afară femeile de serviciu. În clase nu aveam unde. După ceva timp de luptă şi muncă, am reuşit să facem rost de o sală la Şcoala 147 din Ferentari şi acum avem şi noi o sală de repetiţii. Nu-i permanentă, avem limită de folosire“, spune Nicoleta.
 
Afecţiunea pe care acasă nu o primesc
 
Tinerilor actori din trupa PlayHood teatrul le-a schimbat viaţa din toate punctele de vedere. „Am început să îmi câştig existenţa atât sufleteşte, cât şi la propriu, financiar. Am început să-mi câştig existenţa cu ceva ce mie chiar îmi place să fac, adică prin teatru şi prin muzică. De când sunt la teatru, am avut parte de o altfel de educaţie faţă de ceea ce aş fi putut primi acasă. Am avut parte de afecţiune pe care acasă nu o primesc tot timpul şi de multe alte chestii“, se destăinuie actriţa de 18 ani.
 
Nicoleta locuieşte cu mătuşa ei, pentru că mama sa a murit când era mică. Munceşte de la 15 ani. „Momentan, muncesc în Piaţa Amzei la târg şi de acolo îmi câştig existenţa. Câştig 600 de lei. Prima dată am lucrat la vară-mea într-un depozit de reciclare. Am stat la ea vreo şase luni. La 16 ani, când în sfârşit am putut să lucrez cu acte, m-am angajat la o pizzerie, pentru nouă luni. Apoi m-am mutat aici. E mai OK programul pentru teatru. Pentru că eu sâmbăta, duminica şi lunea muncesc şi în rest am liber să pot să mă ocup de teatru“, explică Nicoleta.

 
„Acum sunt o Belea mai mică“
 
Marin Antonio, zis „Belea“, este acum în clasa a X-a. „De ce «Belea»? Fac prea multe nebunii. Sunt mai energic. Am ajuns la teatru după ce i-am văzut pe ei că merg, pe Nico, pe Toto. Am văzut că îi cheamă ceva către domeniul ăsta şi am zis: de ce să nu merg şi eu? M-am dus acolo şi în primele două săptămâni eram aşa... stăteam într-un colţ ca prostul şi mă uitam la ei. După asta, mi-a dat domnul un rol“, povesteşte Belea.

A ajuns să joace în premiera piesei „Home“, la Godot Caffe, pe 18 decembrie 2016, în urma unei întâmplări. „Un coleg a plecat. El avea rolul principal şi atunci, lui Belea, care era de câteva săptămâni printre noi, i-a zis domnul ca în două zile să înveţe rolul“, completează Nicoleta.
 
De când face parte din familia PlayHood, Marin Antonio are o altă viaţă: „Teatrul mi-a schimbat viaţa cu multe. Cu limbaj, cu emoţii, cu comportament. Adică înainte chiar eram o Belea. Acum sunt o Belea mai mică“. 

Marian este mezinul trupei. Are 15 ani şi anul acesta a participat pentru prima dată la un festival de teatru. „Teatrul înseamnă speranţă pentru nişte lucruri pe care, să zicem, eu credeam că nu le pot avea. Prin teatru mă pot exprima, pot să fiu eu, pot să aleg să fiu ceea ce vreau eu“, spune adolescentul. 
 
 
Toto şi teatrul lui
 
Toto Horvat, şi el membru al trupei PlayHood, este deja o mică vedetă. Adolescentul de 16 ani este băieţelul Toto din filmul lui Alexander Nanau „Toto şi surorile lui“. La 10 ani, data la care a fost protagonist în documentarul lui Alexander Nanau, Toto trăia într-un ghetou din Ferentari, într-un apartament în care îşi dădeau întâlnire consumatorii de droguri. Mama lui era în puşcărie, iar una dintre surorile care îl aveau în grijă se apucase de droguri. În timpul filmărilor, Toto a descoperit dansul şi, mai apoi, teatrul. A rămas tot în Ferentari, acum în grija mamei, care s-a întors din puşcărie. Sora lui, Ana, şi-a ispăşit şi ea pedeapsa pentru droguri şi a revenit acasă. Toto este singurul membru al familiei care nu a ajuns la puşcărie, ci în lumina reflectoarelor de la festivalurile de teatru din ţară unde pune în scenă lumea din Ferentari. Iar la Ideo Ideis a stârnit ropote de aplauze.
 
„Venim din familii un pic mai complicate“
 
Trupa PlayHood a participat anul acesta pentru a doua oară la Festivalul de teatru Ideo Ideis de la Alexandria. În 2016, au adus la Festival „Povestiri din curtea şcolii“, un spectacol despre vieţile lor din cartier, despre vise şi aspiraţii, dar şi despre marginalizare şi discriminare. „Cu «Povestirile», anul trecut, am vrut să-i comunicăm publicului tot ceea ce înseamnă viaţa pentru noi, cu toate problemele ce vin la pachet: discriminare, alegeri, lipsă de modele, viziune, şansă sau lipsa acesteia. Toate astea le-am prezentat cu un dram de umor, că doar suntem adolescenţi şi e cam devreme să ne luăm prea în serios“, explică Nicoleta.
 
De altfel, anul trecut, tema la Ideo Ideis a fost empatia. „Eu habar n-am avut ce e aia empatie până anul trecut. Nu cunoşteam cuvântul. Adică, eu, practic, făceam chestia asta zi de zi, doar că nu ştiam ce este. Anul trecut, prin Ideo, am înţeles şi eu ce înseamnă empatia. Asta încerc să fac cât mai mult acum. Să empatizez cu toţi cei din jur. Să nu mai judec aiurea. Pentru că şi eu, la rândul meu, chiar dacă stau într-o zonă şi sunt de etnie, şi eu, la rândul meu, am judecat. Ştiu că suntem judecaţi pentru că suntem de etnie şi apoi pentru că stăm în zona «rezidenţială» a Bucureştiului, în Ferentari“, spune veterana trupei.
 
Aplauzele de la Ideo Ideis şi de la toate celelalte apariţii pe scenă le-au confirmat copiilor de la PlayHood că talentul nu ţine cont de culoarea pielii sau de statutul social. Vor să ducă mai departe pasiunea pentru teatru şi să fie un exemplu pentru cei din jur. Speră la burse care să le permită să joace teatru în viitor. „George Goliţi şi regizorul nostru, Ionuţ Oprea, se zbat să ne facă rost de burse, pentru că venim din familii un pic mai complicate, dintr-un cartier mai complicat. Muncim de mici ca să avem banii noştri“, mai spune ea.
„Cântăm, dansăm, jucăm pentru o lume mai bună“
 
Pentru că teatrul i-a învăţat să viseze, adolescenţii din PlayHood îndrăznesc acum să-şi facă planuri de viitor. Se văd pe scenă, peste ani, departe de mizeria din Ferentari, capabili să-şi câştige existenţa din teatru.

Pentru toţi cei care vor să îi înţeleagă sau să se inspire din exemplul lor, PlayHood şi-au făcut prezentarea pe pagina de Facebook a trupei. Aici vorbesc şi despre planurile lor de viitor: „Toate planurile de viitor includ PlayHood: vrem să fim cât mai vizibili, să jucăm cât mai mult, să participăm la cât mai multe festivaluri, să cunoştem artişti, să fim inspiraţi, dacă e posibil, să ajungem şi noi să-i inspirăm pe alţii şi să oferim înapoi lumii toată energia pe care o primim. Ca spirit de trupă, ne caracterizează optimismul, ambiţia, simţul umorului şi bucuria de a trăi din plin, de a fi mereu «sufletul petrecerii». Cântăm, dansăm, jucăm şi contaminăm lumea cu gândurile noastre pentru o lume mai bună“.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările