Tragicul destin al primei românce doctor în Filosofie. Cum a ajuns Alice Voinescu să facă 19 luni de închisoare

Tragicul destin al primei românce doctor în Filosofie. Cum a ajuns Alice Voinescu să facă 19 luni de închisoare

Alice Voinescu (sursă foto: Wikipedia)

Scriitoarea Alice Voinescu a fost prima femeie doctor în Filosofie din România. Una dintre cele mai luminate minţi ale vremurilor a avut parte de un destin tragic. Trasă de comunişti pe linie moartă, a fost închisă şi trimisă în domiciliu forţat. Ani de zile a supravieţuit în neajunsuri, fără nicio sursă de venit.

Ştiri pe aceeaşi temă

Scriitoare, profesor universitar, eseist, critic de teatru şi traducătoare română, Alice Voinescu a fost prima femeie din România care a reuşit să obţină titlul de doctor în Filosofie la prestigioasa Universitate Sorbona. S-a născut pe 10 februarie 1885 la Turnu Severin într-o familie de intelectuali. Tatăl ei a fost avocatul Sterie Steriadi, doctor în drept la Paris, iar mama, Massinca Poenaru, descendentă a neamului lui Petrache Poenaru. Alice Voinescu a fost un copil genial. la 5 ani ştia deja să citească în limbile română şi germană, iar la vârsta de 6 ani studia limba franceză. Părinţii s-au ocupat de educaţie ei în particular, iar formatorii au îndrumat-o către o carieră umanistă. 
 
A ales să studieze la Facultatea de Litere şi Filozofie de la Bucureşti. Aici şi-a luat licenţa în 1908, avându-l profesor îndrumător pe Titu Maiorescu, La instistenţele acestuia pleacă la studii în Germania şi Franţa pentru a-şi pregăti teza de doctorat. În 1913 devine prima femeie din România cu doctorat în filosofie, obţinut la Sorbona, sub îndrumarea lui L. Levy-Bruhl. Teza sa de doctorat a fost extrem de apreciată în lumea academică din Franţa. 
 
A refuzat catedre în SUA şi Paris
 
După susţinerea tezei de doctorat, românca a primit oferte de la universităţi din Statele Unite ale Americii şi Paris. La Paris i s-a oferit chiar un post de lector. A refuzat însă toate ofertele preferând să se întoarcă în România pentru a preda în ţara natală.
 
Întoarsă în ţară s-a căsătorit cu avocatul Stello Voinescu. Din 1922 a devenit profesor titulat de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. În anii care au urmat a călătorit în Veneţia, Florenţa şi Marea Britanie. 
 
În 1936 a plecat în Anglia cu scopul de a stabili în România o organizaţie religioasă după modelului grupului Oxford. În acelaşi an scrie o serie de articole cu care contribuie la la Istoria Filozofiei Moderne, publicată de Societatea Română de Filozofie. Până în 1940 a condus catedra de istoria literaturii dramatice la Conservatorul de Artă Dramatică şi Muzică din Bucureşti. Conferinţele sale umpleau sălile, fiind considerate adevărate prelegeri de umanism. A militat pentru emanciparea şi educarea femeilor, ţinând cursuri de sociologie la Înalta Şcoală de Asistenţă Socială.
 
19 luni în închisoare
 
În 1940 ia aitudine publică împotriva asasinării lui Nicolae Iorga de către legionari. Alături de alţi zeci de intelectuali români cade în dizgraţie noului regim. Este pensionată forţat în 1948. A stârnit furia regimului afirmând că ”O ţară care îşi reneagă trecutul, nu are viitor”. În 1951 este arestată şi execută o pedepasă de un an şi şapte luni de închisoare. 
”Nu vreau să mă gândesc la cele 19 luni trecute în închisoare. E ceva atât de străin de gândul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încât nu-mi recunosc nicio rudenie, nicio afinitate, nicio coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam când pretindeam că e o mare experienţă ce-mi putea folosi. Nu mi-a folosit toată urâţenia şi murdăria şi comicăria decât să mă delimiteze şi mai bine, să mă smulg din ea” scria Alice Voinescu în Jurnal despre experienţa închisorii.
 
Jurnal
 
După închisoare i se impune domicilu obligatoriu în satul Costeşti  unde va sta până în 1954. Este eliberată la intervenţiile scrise ale lui Tudor Vianu, Mihail Jora, Perpessiciu şi alţi intelectuali ai vremii. Îşi va trăi ultimii ani din viaţă supravieţuind dintr-o pensie modică şi banii scoşi din traduceri.
 
Din 1940, până în 1961, anul morţii, Alice Voinescu va ţine un Jurnal, care a fost publicat postmortem. Jurnalul cuprinde însemnări despre perioada interbelică şi postbelică, gânduri despre personalităţi ale culturii, amintiri despre nume mari ale culturii pe care scriitoarea i-a cunoscut de-a lungul vieţii.
 
„Cum nu veţi citi aceste rânduri decât când nu voi mai fi eu, pot să-mi permit o sinceritate pe care, oricum aş vrea-o, n-aş putea s-o ajung, ştiind că veţi citi jurnalul acesta fiind eu în viaţă. Până azi, nu am făcut, nici gândit lucruri pe care nu le-aş putea mărturisi, n-am jignit nici legi sociale, nici naturale. L-am mâniat, desigur, pe Dumnezeu – dacă e – prin faptul că n-am ştiut să înţeleg semnul ce-mi făcea prin toate necazurile şi greutăţile ce întâmpinam. Acum ştiu şi simt că de tot ce ţi se-ntâmplă eşti responsabil şi regret din toată conştiinţa că am putut meschiniza prin furii banale, indignări forţate de formule căturăreşti, prin dureri factice, fiindcă mi le inoculam cu gândul că aşa se cuvine să suferi când eşti înşelată, minţită, decepţionată etc.! Ce rău îmi pare că am trăit aşa cei mai buni ani ai vieţii mele, în care puteam fi numai lumină şi înţelegere îngăduitoare, în care trebuia să radiez în jurul meu viaţă autentică.”
 
Jurnalul de aproape 900 de pagini a stat la baza piesei de teatru ”Alice nu ştie să moară”, scrisă de Gheorghe Truta şi pusă pentru prima dată în scenă la Teatrul Naţional din Craiova. 
 
citeste totul despre: