Teleormăneanul care şi-a petrecut viaţa în puşcărie

Unul dintre bărbaţii închişi la Penitenciarul Jilava este printre puţinii puşcăriaşi care au reuşit să evadeze din închisoarea Chilia, cunoscută pentru duritatea cu care erau trataţi deţinuţii. Povestea evadării lui Aurel Potcovaru, unul dintre „veteranii“ puşcăriilor de la noi, care a scăpat din închisoa¬rea de la malul Dunării, pare desprinsă din „Papillon“, cartea lui Charriere.  

Aurel Potcovaru are 59 de ani şi este originar din comuna Bujoreni, Teleorman, dar acum stă în comuna Jilava, mai exact la închisoarea de lângă comună. Nu este pentru prima oară închis, iar asta se vede şi din atitudinea lui şi din glumele pe care le face cu una dintre asistentele mai vechi de la spitalul penitenciarului. „Mai ţineţi minte, doamna Mimi, când v-a zis domnu' doctor Costel, prin '70 că «Potcovaru m-a scos pe mine la pensie şi o să te scoată şi pe tine?» Uite că avea dreptate... Mai e puţin şi vă pensionaţi şi eu tot p-aici sunt."
Cu 34 de ani de închisoare executaţi, Potcovaru se poate „mândri" că este unul dintre deţinuţii cu cei mai mulţi ani de puşcărie la activ. În plus, pentru toate faptele sale, a fost condamnat la peste 500 de ani de închisoare, ceea ce-l plasează printre „fruntaşi" şi la acest capitol. „În total, am fost condamnat la vreo 500 de ani de închisoare, dar pedepsele se contopesc, se mai reduc şi am executat «doar» vreo 34 de ani, cu tot cu asta, cu ultima, din care mai am câteva luni", îşi începe Aurel povestea. De la prima condamnare, din '69, şi până acum nu a petrecut niciodată mai mult de două luni în libertate, cu excepţia ultimei pedepse, pe care a primit-o în 2009, după ce a stat peste un an acasă.

„Înainte puşcăria era grea, nu cu cola şi tv"

„Eu am înfundat puşcăriile numai pentru că nu «mă înghiţea» şeful de post de la mine din comună. Odată m-a băgat doi ani pentru trei găini. Şi înainte puşcăria era foarte grea, nu ca acum, cu cola şi cu televizor. Gardienii erau mai nenorociţi, de-aia am şi fugit de la Chilia, de la stuf", explică teleormăneanul care a avut parte de o aventură desprinsă parcă din romanul „Papillon". „M-a corupt să evadez un coleg de suferinţă turc. Într-o zi mi-a arătat o scrisoare de la fratele său, care era «baştan» în Turcia, în care spunea să ia un coleg cu care «se are» mai bine şi să fugă până la graniţa dintre Bulgaria şi Turcia, unde îl aşteaptă el.
Eu mai evadasem şi de la Turnu Măgurele, că aveau şi acolo puşcărie înainte, dar atunci m-au prins a doua zi, când m-am dus la mama la spital. Dar, oricum, aveam experienţă", îşi începe Aurel, râzând, povestea. Fiind cel mai apropiat prieten al său, turcul i-a propus să fugă împreună, iar Potcovaru, sătul de tratamentele din penitenciar şi de tăiatul stufului din Portul Chilia, a acceptat pe loc să-l însoţească, mai ales cu gândul la viaţa bună care îi aştepta în Turcia.

Mureau deţinuţi şi „în cameră" şi „la stuf"

„N-am stat pe gânduri deloc. Eram sătul de bătăile pe care le luam la puşcărie pentru că gesticulam sau pentru că mă scărpinam. Eram sătul şi de şerpii care se încolăceau pe mâini şi pe picioare când mergeam la stuf şi de deţinuţii morţi pe care îi văzusem şi în cameră, şi «în baltă». Aşa că într-o zi am lăsat secerile şi am fugit cu turcul", povesteşte „Papillon" de România. Pe lângă bătăi şi pe lângă munca silnică, colegii lui Aurel sufereau şi de foame. „Din când în când, în ciorba de fasole ne puneau câte o jumară mai mică decât unghia. Ca să-i simţim gustul, noi doar sugeam jumările când mâncam şi după masă jucam barbut pe ele." Planul fugarilor era să treacă graniţa pe la Mangalia şi să ajungă în Bulgaria, la Nisipurile de Aur. Dar colegul cu scrisoarea a fost prins după doar câţiva kilometri şi Potcovaru şi-a schimbat puţin planul.

A stat ascuns în podul bisericii

După ce a alergat prin stuf în picioarele goale, a reuşit să treacă înot Braţul Sfântul Gheorghe şi a ajuns într-o comună din apropierea litoralului. „Când nu mai puteam să înot, mă puneam «mortu' pe apă» şi mă duceau curenţii. După câţiva kilometri am ajuns în comuna Mahmudia şi m-am ascuns într-o biserică, în pod. Acolo am stat vreo şase-şapte zile, să se mai liniştească «caralii». Ieşeam doar noaptea, să mai fac rost de câte ceva de mâncare", îşi aminteşte bărbatul. În ziua în care s-a hotărât să treacă la bulgari, după trei săptămâni de libertate, a luat o sutană veche de popă din podul bisericii şi a plecat spre graniţă.

„Am avut mare ghinion pentru că într-o pădurice de salcâmi am dat peste nişte soldaţi. Ploua aşa, mărunt, şi am văzut trei soldaţi care stăteau sub un pom, fumau. Eu, fiind mai sperios ca acum, am luat-o la fugă. Ei s-au luat după mine şi au început să strige «stai părinte! stai părinte!»...eu nimic. Până la urmă m-a ajuns unul din urmă şi mi-a împiedicat picioarele. Când mi-a căzut chipiul ăla de popă din cap, m-au văzut ras în cap şi m-au şi recunoscut", descrie Potcovaru sfârşitul aventurii sale. „Degeaba le-am zis eu că dacă mă duc înapoi, ăia mă omoară, nu li s-a făcut milă. Unul dintre ei mi-a zis: «Noroc cu tine, Potcovare, că îmi iau şi eu o permisie de două săptămâni». Auzi, îşi lua o permisie de două săptămâni pe libertatea mea."