Suferinţele unui geniu: Ştefan Luchian a pictat chinuit de scleroză, paralizat, cu pensula legată de mână

Ştefan Luchian (sursă foto: Wikipedia)

Ştefan Luchian, supranumit „Poetul plastic al florilor“, a fost un artist de geniu, considerat primul pictor român modern. Viaţa sa a stat sub semnul creaţiei şi al durerii. Şi-a petrecut ultimii ani din viaţă paralizat şi a pictat cu pensula legată de închietura mânii, bolnav de scleroză şi chinuit de dureri groaznice.

Ştefan Luchian este pictorul care l-a făcut pe marele Nicolae Grigorescu să exclame: ”În sfârşit, am şi eu un succesor!”. Tablourile lui Luchian, considerat primul mare pictor român modern, se vând astăzi cu sute de mii de euro, creaţiile artistului genial fiind apreciate în întreaga lume. Luchian a iubit florile mai mult decât oricare alt pictor român şi a imortalizat pe pânză natura în cele mai frumoase forme ale sale. În spatele ”Anemonelor”, ”Florilor de primăvară” sau autoportretelor tulburătoare semnate de Luchian se ascunde o poveste de viaţă începută în extaz şi terminată în cea mai cruntă agonie.  

Pictorul florilor s-a născut sub o stea norocoasă, într-o familie înstărită şi cu o moştenire care i-a permis să-şi urmeze menirea. Soarta însă nu a fost deloc dreaptă cu genialul pictor care spre finalul vieţii a ajuns în cea mai cumplită agonie.

Ştefan Luchian s-a născut pe 1 februarie 1868 la Ştefăneşti, în nordul Moldovei. Fiul maiorului Dumitru Luchian si al Elenei Chiriacescu a venit pe lume într-o familie înstărită. Părinţii proveneau din familii boiereşti cu tradiţie şi dare de mână. Vocaţia de geniu s-a manifestat de timpuriu. Luchian a fost atras de pictură de pe vremea când urma cursurile şcolii primare din Tabaci. A urmat cursurile gimnaziale la Liceul ”Sfântul Sava”. Pasionat de desen, făcea cu plăcere temele pentru toţi colegii lui de clasă. Aşa cum avea să mărturisească pictorul mai târziu, în liceu percepea un tarif de 30 de gologani pentru colegii care nu ştiau să facă desenele cerute de profesor. Prima sa lucrare datează de pe vremea când avea 16 ani. Tabloul, pictat în ulei, înfăţişează o casă şi este semnat ”Şt. Luchian.cl III”.

După liceu, Luchian ar fi trebuit să urmeze o carieră militară, conform dorinţei mamei sale. Elena Chiriacescu a făcut tot posibilul să-şi convingă fiul să se înscrie la şcoala militară. De altfel, potrivit istoricilor, Luchian s-a prezentat la examen, însă nu a scris nimic, pentru a nu fi admis. S-a înscris singur la Şcoala de Arte Frumoase şi la Conservator. În şcoala de pictură, mentor i-a fost marele Nicolae Grigorescu, care l-a încurajat pe Luchian să-şi continue vocaţia.
 

Primul tablou a fost cumpărat de Grigorescu

În 1889 a absolvit cursurile Şcolii de Arte Frumoase, premiat cu medalia de bronz pentru un cap de expresie şi un studiu dupa natură. În toamna aceluiaşi an, Luchian a plecat la München, unde a studiat la Academia de Arte Frumoase. A revenit în ţară la moartea mamei sale. A plecat anul următor la Paris, unde s-a înscris la Academia Julian. La Paris, vizitând marile muzee şi analizând lucrările marilor pictori universali, Luchian a învăţat mai mult decât pe băncile şcoli. ”Nu m-am împăcat niciodată cu şcoala... Am învăţat mai mult de la Grigorescu şi prin muzeele şi expoziţiile din străinătate”, mărturisea pictorul.

Revenit în ţară în 1892, Luchian ajunge în scurt timp un nume cunoscut în lumea artei. Pictorul modern a fost principalul iniţiator al “Expozitiei artistilor independenţi”, care s-a deschis în 1896. A avut intenţia de ocupa catedra de pictură de la Şcoala de Belle-Arte din Iaşi, însă s-a retras de la concurs nemulţumit de aranjamentele de culise. A continat să picteze şi să expună atât în ţară, cât şi în străinătate. În 1900 a trimis doua pasteluri la “Expoziţia Universală” de la Paris. În ciuda talentului său recunoscut, lucrările sale nu s-au vândut aşa cum s-ar fi aşteptat.

Rămas fără părinţi şi fără moştenirea care îi asigura un trai decent, Luchian a fost nevoit să-şi asigure singur traiul. Cum nu a cunoscut succesul financiar în urma expoziţiilor, a fost nevoit să se reprofileze. Se spune că la expoziţia din 1905 i s-a vândut un singur tabloul, acesta fiind cumpărat chiar de fostul său profesor Nicolae Grigorescu. Neavând bani din vânzarea tablourilor, Luchian a început să picteze biserici împreună cu alţi pictori. Printre lăcaşurile de cult pictate de marele artist se numără Biserica Brezoianu din Bucureşti şi Catedrala ”Sfântul Alexandru” din Alexandria.

“Luchian avea toate darurile marelui artist şi, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemenţă a personalităţii după care recunoşti pe maeştri… Profunda capacitate afectuoasă şi energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate, un sentiment nervos al formei, sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul şi în talentul său. Într-o limbă totodată sonoră şi suavă, Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc”, spunea Tudor Vianu

Îndrăgostit de fata primarului din Alexandria

Pe vremea când lucra la pictarea Catedralei din Alexandria, Luchian s-a îndrăgostit de fiica primarului, Cecilia Vasilescu. Între cei doi au existat planuri de căsătorie, care nu s-au finalizat din cauza situaţiei materiale precare a pictorului şi a bolii acestuia. Ca să facă rost de bani pentru a supravieţui, Luchian a lucrat şi pentru Victor Antonescu, ministrul Justiţiei, un boier originar din Teleorman. A decorat saloanele acestuia şi pereţii unui vapor fluvial.

Se spune că artistul nu şi-ar fi primit banii pentru munca prestată. Antonescu i-a achitat doar o parte din datorie şi i-a trimis o pereche de pantaloni uzaţi, pentru restul de bani datoraţi. Episodul ruşinos este amintit de Luchian într-o scrisoare trimisă unui amic: „Dragă Clavel, din ajunul Anului Nou nu mai ştiu nimic de domnul Antonescu, deşi eu i-am scris vreo două scrisori prin care îi ceream un mic rest ce mai am de primit. Nu ştiu ce soartă va avea scrisoarea mea, mai ales când este ştiut de ce consideraţie se bucură un biet pictor în societatea bucureşteană”.

Florile lui Luchian

În 1900 au apărut primele semne ale cumplitei boli care îl va chinui pe artist până la finaluil vieţii. S-a îmbolnăvit de scleroză multiplă. În 1902 ajunge la Spitalul Pantelimon din cauza durerilor cumplite. Boala i-a paralizat picioarele de la şolduri în jos şi ajunge imobilizat în scaun. Maladia a avansat galopant, în ciuda tratamentelor medicilor. Eliberat din spital, Luchian a rămas captiv în casă, imobilizat în pat. Se spune că agonia fizică a pictorului era sporită de chinul interior al artistului care nu mai putea ieşi în natură, principala sa sursă de inspiraţie. A continuat să picteze, în special flori. Le cerea cunoscuţilor care veneau în vizită să îi aducă flori pe care le aşeza cu grijă în glastră şi le imortaliza pe pânză.

„În suferinţa lui, «Florile» sunt un prilej de a iubi şi mai mult viaţa”, spunea Virgil Cioflec despre pasiunea lui Luchian pentru flori. În 1905, când era deja afectat de cumplita boală, Luchian a pictat unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale sale, ”Anemonele”. Chinuit de durerile cauzate de boală, Luchian a avut cele mai mari sclipiri de geniu imobilizat în pat. Specialiştii apreciază că cele mai bune lucrări ale pictorului datează din perioada bolii.

Cu pensula legată de mână

În ultima fază a bolii şi ultimii ani din viaţă, Luchian a trăit în chinuri cumplite. Nu se mai putea mişca, dar îşi dorea cu disperare să mai poată picta. Când boala a ajuns să îi afecteze degetele, pictorul a cerut să i se lege pensula de încheietura mâinii. Aşa s-a derulat ultima perioadă de creaţie din viaţa sa. Nicolae Tonitza l-a vizitat pe Luchian în ultima parte a vieţii sale.

"I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase, am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”, spunea Tonitza. 

Arestat la domiciliu sub acuzaţia de plagiat

În ultimii ani din viaţă, pe lângă durerile provocate de boală, pictorul Luchian a trecut şi prin coşmarul unor acuzaţii de plagiat. Procesul a fost intentat de Take Ionescu în 1915, iar acuzaţia s-a referit la tablourile pictate de Luchian împreună cu colaboratori de-ai săi în ultimii ani ai vieţii. Din cauza acuzaţiilor, Luchian a fost pus sub arest la domiciliu. Poetul Tudor Arghezi, unul dintre apropiaţii şi susţinătorii artistului, spunea despre Take Ionescu şi proces:

„Între comparatori era un puternic om politic, pe cât de inteligent, pe atât de crud în funestul lui egoism, şi de aprig în lăcomia lui, generoasă cu lăutarii. El a născocit fabula plagiatului admis de autor şi în colaborare, şi a depus la Parchet o plângere de excrocherie împotriva pictorului Stefan Lukian. Ceva mai monstruos - s-a găsit un procuror, un tânăr procuror, care s-a transportat la locuinţa artistului, ca să-l aresteze, şi care găsindu-l pus în fiare de Dumnezeu, s-a mărginit să-l declare arestat în pat... Fără această intervenţie şi ofensă a Justiţiei în ultimele zile de viaţă ale artistului, Luchian putea să mai trăiască un timp

Procesul s-a încheiat odată cu moartea artistului. Pictorul a sfârşit în noaptea dintre 27 şi 28 iunie 1916. A lăsat pe şevalet neterminată ultima sa creaţie: chipul unei femei.