Secretele faimosului criminal Râmaru, „vampirul din Bucureşti“: sugea sângele victimelor şi le sfâşia organele genitale cu dinţii

Ion Râmaru

Ion Râmaru, supranumit ”vampirul din Bucureşti” sau ”criminalul blondelor”, a fost cel mai odios asasin în serie din România. A terorizat o ţară întreagă în anii 70-71 şi a pus pe jar autorităţile care au făcut peste 2.500 de arestări până la depistarea lui. Ion Râmaru a omorât patru femei şi a atacat peste alte zece. Femeile erau atacate cu toporişca, muşcate de sâni şi de coapse şi violate după ce erau deja moarte.

Cel mai odios criminal din istoria României şi-a omorât victimele cu discernământ, aşa cum au concluzionat criminaliştii şi psihologii care s-au ocupat de cazul lui. În spatele faptelor sinistre ale celui mai înspăimântător criminal în serie român se ascunde un trecut violent.
 

Ion Râmaru s-a născut în Corabia, judeţul Olt, într-o familie în care violenţa domestică era la ordinea zilei. Mama lui Ion Râmaru era bătută sistematic de tatăl lui, Florea şi, în final, l-a părăsit. Încă din adolescenţă, Ion Râmaru şi-a creat un renume de infractor. În liceu a avut relaţii cu o minoră şi a fost condamnat când avea 18 ani pentru furt.

După terminarea liceului, în 1966, s-a înscris la Facultatea de Medicină Veterinară din capitală. Studentul ciudat care rămăsese repetent de două ori era văzut de colegi drept un introvertit care nu comunica şi avea un comportament ciudat. Râmaru a devenit cea mai mare spaimă a Bucureştiului în 1970.

Prima crimă macabră

Teroarea a început în primăvara anului 1970. În martie, locatarii unui bloc de pe strada Scarlatescu din Capitală au chemat miliţia după ce au descoperit în curtea imobilului cadavrul unei femei. Elena Oprea fusese atacată cu toporişca, muşcată şi asasinată într-un mod înfiorător. Expertiza medicilor legişti a scos la iveală faptul că anchetatorii aveau de-a face cu o minte bolnavă. Criminalul muşcase victima şi îi supsese sângele.

În iunie 1970, criminalul a lovit din nou. Florica Marcu a fost bătută până la leşin, cărată în cimitirul Sfânta Vineri, înjunghiată şi violată. A supravieţuit fiind salvată de un şofer de camion care i-au auzit strigătul de ajutor. În iulie, Râmaru a jefuit alte două femei, una fiind vânzătoare la un magazin de confecţii. În noiembrie, Olga Bărăitaru a fost violată, jefuită şi aproape omorâtă în bătaie de acelaşi agresor. 

Începând cu februarie 1971, atacurile au continuat lunar. În martie 1971, Fănica Ilie a fost găsită moartă, după ce fusese violată şi jefuită. Luna următoare s-a descoperit cadavrul Gheorghiţei Popa. Fusese înjunghiată de 48 de ore la cap, piept şi picioare, murise după cinci lovituri la cap. Cadavrul femeii a speriat anchetatorii. Criminalul îi sfâşiase organele genitale cu gura. Miliţia realizase deja că avea de-a face cu un atacator în serie.

Măsuri de ordine fără precedent

După descoperirea cadavrului Gheorghiţei Popa s-au luat măsuri de ordine fără precedent în România. Mii de miliţieni au împânzit străzile din Bucureşti şi peste 100 de maşini de miliţie patrulau noaptea pe străzi. S-a început căutarea suspecţilor în rândul bolnavilor psihici care vieţuiau pe străzile capitalei. Au fost luaţi la verificat şi deţinuţii eliberaţi în perioada 1970-1971, care avuseseră condamnări pentru omor sau violuri. Miliţia a operat în perioada căutărilor lui Râmaru peste 2000 de arestări.

În ciuda măsurilor de securitate luate de Miliţie, atacurile au continuat. În baza descrierilor făcute de victimele scăpate din mâinile lui Râmaru, poliţiştii reuşiseră să realizeze un portret robot al asasinului. Portretul robot al lui Râmaru a fost primul de acest gen realizat în România. Se căuta un bărbat cu ”statură medie, de 1,72 – 1,75 m, cap rotund de tip brahicefal, ceafă turtită, faţă înaltă, bărbie proeminentă, ochi probabil negri, nas coroiat, cu nări late, urechi înalte, cu lobii mari, păr negru, pilozitate accentuată”.
 

După urmele de muşcături lăsate pe trupurile victimelor se stabilise faptul că asasinul căutat avea o anomalie dentară. Se ştia că acesta ataca numai după miezul noptii femei singure, pe care le lovea cu un ciocan sau toporisca. Se constatase că agresorul ataca numai pe vreme rea, ploaie torenţială, vânt, furtună. Pentru că femeile ucise erau blonde, s-a creat legenda potrivit căreia asasinul omora doar blondele. Faptul că cele care scăpaseră cu viaţă fuseseră toate brunete a alimentat legenda şi aşa a ajuns să fie numit Râmarul ”Asasinul blondelor”. De teamă să nu pice în mânile odiosului criminal, sute de femei blonde din Bucureşti şi-au schimbat culoarea părului în perioada atacurilor. Îngrozite, în 1971, femeile din Bucureşti ieşeau din casă după lăsarea întunericului doar în grup sau însoţite de bărbaţi. 

Două victime într-o singură noapte

În mai 1971, Stana Sărăcin a fost violată cu bestialitate. A patra crimă s-a produs tot în luna mai. În noaptea de 4 spre 5 mai, Mihaela Ursu a fost ucisă cu bestialitate. Autorul nu a apucat să violeze cadavrul femeii lăsate fără suflare şi a fugit de la locul faptei. Mihaela Ursu fusese lovită cu un ciocan în cap.  Asasinul aproape că îi secţionase traheea, în urma unei tăieturi la gât cu un cuţit. Cadavrul a fost găsit întins cu faţa în jos, cu picioarele desfăcute şi cu pântecele sprijinit pe trei cărămizi Râmaru a atacat-o în aceeaşi noapte pe Maria Iordache, la două ore de la săvârşirea omorului asupra Mihaelei Ursu. Femeia a reuşit să scape din mâinile criminalului când acestuia i-a căzut jos bara de fier cu care o bătea. În aceeaşi lună, în Bucureşti, s-au înregistrat alte trei atacuri. 
 

Adeverinţa medicală care l-a dat de gol

Sub trupul Mihaelei Ursu, ultima femeie omorâtă de Râmaru, anchetatorii au găsit o adeverinţă medicală eliberată, în martie 1971, de la cabinetul neuro-psihiatrului Octavian Ienişte. Numele posesorului se ştersese. S-au luat la analizat toate cele 83 de scutiri emise de respectivul cabinet în martie 1971. Aşa s-a ajuns la Ion Râmaru, un student care repeta anul trei la Facultatea de Medicină Veterinară. După descrierea realizată de colegii lui Râmaru, anchetatorii şi-au dat seama că acesta este omul pe care îl căutau. Râmaru a fost arestat în data  27 mai 1971. În momentul reţinerii, Râmaru se îndrepta către căminul studenţesc unde locuia şi avea o sacoşă în care ascundea o toporişcă şi un cuţit de bucătărie. Cu armele din sacoşă a încercat să lovească poliţiştii, dar a fost imobilizat şi dus în arest.

Şi-a recunoscut crimele 

La începutul interogatoriului, Râmaru şi-a recunoscut crimele. Pe parcursul anchetei, asasinul l-a adus în discuţie pe tatăl său, Florea Râmaru, vatman la un depou ITB din Bucureşti. A încercat să convingă anchetatorii că părtaş la crime ar fi fost şi tatăl său. Ancheta a scos la iveală faptul că Florea Râmaru cunoscuse crimele fiului său, ba chiar ascunsese acasă la el obiecte jefuite de la femeile atacate. Florea Râmaru nu a fost pus sub acuzare. 

Ion Râmaru a încercat să convingă instanţa la proces că nu a avut discernământ la data producerii crimelor. Judecătorii nu s-au lăsat însă convinşi şi, în final, Râmaru a fost condamnat la moarte. Lista de acuzaţii includea: patru omoruri, şase tentative de omor deosebit de grav, cinci violuri, o tentativă de viol, o tâlhărie în dauna avutului obştesc, două tâlharii în dauna avutului personal, trei furturi calificate în dauna avutului personal şi un furt calificat în dauna avutului obştesc.

Ultimele cuvinte ale criminalului: “Vreau să trăiesc!"

Râmaru a fost condamnat la moarte prin executare. Execuţia a avut loc la Jilava, în data de 23 octombrie 1971. Legat de stâlp în faţa plutonului de execuţie, Râmaru a dat vina pe tatăl său. “Vreau să trăiesc!" au fost ultimele cuvinte ale celui mai odios criminal din istoria României.

Tatăl lui Râmaru, Florea, a murit la un an dupa execuţia fiului său. În urma autopsiei făcute la Institutul Medico-Legal din Bucuresti s-a constat că acesta era autorul a patru crime produse în 1944 şi clasate cu autor necunoscut. Amprentele lui Florea Râmaru erau identice cu cele identificate pe trupurile victimelor ucigaşului nedescoperit până atunci.