Sculptorul care dă viaţă lemnului

Pentru  Valică Strîmbu sculptura este un mod de viaţă. Nu a făcut din pasiunea sa o profesie, pentru că şi-a dat seama că  nu poate trăi din asta. Şi-a petrecut aproape o jumătate de secol cu dalta în mînă, căutând perfecţiunea în arta de a da viaţă lemnului.

„ Am crescut  în atelierul de tâmplărie al tatei şi am bocănit lemnul de la 5 ani. Mai târziu, cînd m-am copt la minte, pe la 12 ani, am descoperit că materialul ăsta era foarte aproape de sufletul meu” îşi aminteşte sculptorul. Valică Strîmbu are şi acum în minte prima sa lucrare: „ Modelam şi mă jucam de-a sculptura pe toate bucăţile de lemn care îmi cădeau în mână. Prima mea lucrare a fost o reprezentare a lui Tudor Vladimirescu.” În adolescenţă a început să participe la festivaluri şi competiţii şi să se bucure de recunoaştere. Primul premiu l-a câştigat în 1985, la Cântarea României.
A vândut primele lucrări unor turişti străini
Cînd s-a gîndit să urmeze cursurile Facultăţii de Arte Plastice din Bucureşti a fost sfătuit de profesorul Grigore Minea să renunţe la idee. „ Mi-a zis să-mi văd de slujba mea de la fabrica de rulmenţi din Alexandria, o slujbă care îmi asigura un salariu decent, pentru că în România artiştii mor de foame” povesteşte artistul. Chiar dacă nu s-a specializat în sculptură, Valică Strîmbu nu a renunţat la pasiunea sa. Autodidact, a încercat să se depăşească cu fiecare nouă lucrare. În 1980  s-a înscris în Asociaţia Artiştilor Plastici Amatori din Bucureşti şi a participat la expoziţii, alături de alţi amatori din ţară. „ Am expus lucrări la Galeriile Dalles, Piaţa Rosetti, Parcul Herăstrău” îşi aminteşte sculptorul. În deplasările făcute prin ţară în interes de servici a început să vîndă multe dintre sculpturile sale, cumpărători fiind turiştii străini.
Cea mai importantă expoziţie , pe care Valică Strîmbu o consideră o mare împlinire, a avut loc în anul 2000 la Muzeul Judeţean de Istorie din Alexandria. A vizitat multe muzee şi galerii de artă din Budapesta, Dresda, Varşovia, Praga, Berlin, Strasbourg. Multe capodopere l-au făcut să vibreze, dar recunoaşte că perfecţiunea a găsit-o tot în România. La Tîrgu Jiu. „ Nu o să uit niciodată sentimentul pe care l-am avut la Poarta Sărutului şi la Masa Tăcerii. Am simţit căldura pe care a lăsat-o Brîncuşi în piatra aia rece” spune nostalgic sculptorul.
Visează la un proiect numit „ Lumina”
După 36 de ani de activitate ca tehnician la fabrica de rulmenţi, sculptorul a ieşit la pensie. Întreprinzător din fire, nu s-a mulţumit cu traiul liniştit de pensionar şi a pornit o mică afacere, comercializînd marmură şi granit. În atelierul amenajat în curtea casei, Valică Strîmbu continuă să sculpteze. Lemnul rămîne materialul său de suflet, dar lucrează şi în marmură, şi în bronz. „ Toate materialele au gradul lor de dificultate, dar bronzul presupune un proces mai complex de creaţie şi mai costisitor” spune artistul. Acum , cînd are mai mult timp pentru pasiunea sa, sculptorul lucrează la mai multe proiecte: „ Lucrez la un cap de femeie din marmură şi am deja o machetă pentru o lucrare din lemn care se va numi Lumina. Am cîteva trunchiuri de nuci pe care abia aştept să le transform.” Despre o viitoare expoziţie, Valică Strîmbu nu vrea să spună prea multe: „ Cînd voi avea destule lucrări noi, de care să fiu mulţumit, voi ieşi în faţa oamenilor.”

Profil
Nascut:8 noiembrie 1955
Studii: Scoala tehnică de construcţii maşini Alexandria
Profesie. Tehnician
Familie. Căsătorit, are o fiică, medic rezident la Bucureşti

Ce-i place
 „Îmi place primăvara, cînd văd o mare de pomi albi. Îmi place să văd cum cresc casele pe verticală. Îmi imaginez că acolo vor trăi fericiţi nişte oameni. „
Ce nu-i place
„Nu îmi place că naţia noastră nu are nici un soi de demnitate care să o conducă la succes. Ne cocoşăm în faţa oricui şi asta nu îmi place”

Întrebări
-Care este cea mai dragă lucrare?
-Mihai Viteazul-un relief, premiat la Cântarea României. Îl păstrez şi acum la loc de cinste în casă.
-Dacă aţi fi trăit în altă ţară, aţi fi făcut din sculptură o profesie?
-Cu siguranţă. Acolo nu numai artişii sunt apreciaţi , ci toţi oamenii care au o meserie, indiferent de meserie. Şi pantofarul este un domn, şi tâmplarul este un domn.”