Povestea tragică a Mariei Cantacuzino, superba prinţesă „nebună”. Soţia lui George Enescu, înşelată de toţi amanţii, a vrut să se omoare pentru Nae Ionescu

Măruca Cantacuzino a fost  soţia compozitorului George Enescu şi amanta  filosofului Nae Ionescu. Considerată o figură excentrică, atrasă de magie şi spiritism, Maria Cantacuzino a rămas în istorie drept prinţesa neînţeleasă şi nefericită, înşelată de toţi cei pe care i-a iubit.

Maria Cantacuzino a fost una dintre cele mai frumoase şi excentrice prinţese din istoria României „Bizară, cu toane, extravagantă. Avea stări depresive sau de exuberanţă ca şi încercări de sinucidere. Credea în fantome, în spiritism“, aşa o descrie Ilie Kogălniceanu, pe cea care a fost soţia prinţului Mihai Cantacuzio, iubita şi, mai apoi, soţia compozitorului George Enescu, amanta filosofului Nae Ionescu şi confidenta Reginei Maria.

Maruca a rămas în istorie drept prinţesa nefericită şi neînţeleasă, iubită şi înşelată, instabilă emoţional, atrasă de spiritism şi magie. Viaţa amoroasă a Mărucăi a fost un lung şir de dezamăgiri şi decepţii, fiind atât victimă a adulterului partenerilor, cât şi adulterină. Singura verigă stabilă în triunghiurile amoroase în care a fost prinsă prinţesa Maria Cantacuzino a fost dragostea lui George Enescu, cel care i-a rămas alături până în ultima clipă a vieţii lui.

Maria Rosetti Tescani s-a născut pe 18 iulie 1878 într-o veche familie de boieri moldoveni. Tatăl său a fost Dimitrie Rosetti Tescani, iar mama sa, Alice Jora. Tatăl s-a sinucis la vârsta de 45 de ani şi nefericitul eveniment avea să marcheze pentru totdeauna viaţa Mariei, despre care se spune că a avut ea însăşi mai multe tentative de sinucidere pe parcursul vieţii. A devenit prinţesă la vârsta de 18 ani, în urma căsătoriei cu prinţul Mihai Cantacuzino. Se spune că  “o tânăra timidă cu părul negru-arămiu, înaltă şi cu râs cristalin” a visat la acest mariaj cu toată speranţa că va avea o viaţă împlinită alături de prinţ. 
 

Destul de repede după căsătorie se convinge, însă, că soţul nu era bărbatul pe care îl visase. La urechile Mariei ajung mai multe infidelităţi ale prinţului, însă şocul suprem îl trăieşte în 1905, când îşi găseşte soţul în patul surorii mai mici, Nellie. 

”Deşi ştiam mai de mult de relaţia dintre Mihail şi ea m-a apucat un frig de moarte când l-am văzut pe soţul meu lângă patul lui Nellie”, mărturiseşte prinţesa în jurnal.

Cei doi nu divorţează, dar din acel moment relaţia lor de soţi rămâne doar una de formă, de dragul copiilor, Alice şi Constantin. Prinţul se refugiază în braţele altor amante, iar Maria, căutând răzbunarea sfârşeşte îndrăgostindu-se de tânârul compozitor George Enescu.

Prinţesa şi compozitorul

În 1907, tânara Maria Cantacuzino îl cunoaşte pe compozitorul George Enescu. La scurt timp după prima întâlnire, acesta devine o prezenţă constantă în viaţa prinţesei. Se spune că relaţia amoroasă dintre Maria Cantacuzino şi George Enescu s-a înfiripat câţiva ani mai târziu, în 1914, chiar sub ochii şi cu acceptul soţului Mihai Cantacuzino, preocupat cu alte aventuri extraconjugale. 

Enescu, îndrăgostit iremediabil de prinţesă, ajunge ”interpretul de curte” din casa familiei Cantacuzino. Pynx este numele pe care Maria i-l dă lui iubitului ei, Enescu, cel  pe care avea să-l prezinte în memorii astfel: 

"Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconştient... Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa”.  

Prinţesa Maria Cantacuzino, considerată o figură bizară şi neînţeleasă, găseşte în Enescu jumătatea care o completa şi se refugiază într-o pasională poveste amoroasă. "Un singur om umplea şi-mi schimba universul la unison, cu care eu mă simţeam ca într-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strângere de mână”, scria prinţesa în memoriile sale, ”Umbre şi lumini”.

Relaţie cu febră şi pasiune

Povestea de amor dintre Măruca şi Enescu a fost una plină de ”febră şi pasiune”, aşa cum a fost descrisă de compozitor. Desele plecări ale compozitorului în străinătate, instabilitatea emoţională  a prinţesei geloase care vedea rivale în toate femeile ce se apropiau de Enescu au condus la repetate despărţiri, acuzaţii şi suferinţi. Plecat în concerte în străinătate, Enescu îi scrie Marucăi scrisori pline de dor şi dragoste, însă pentru prinţesa care se simţea abandonată , epistolele nu erau de ajuns. 

"Tăcerea din casă mă apăsa ca o placă de plumb. Am fost primită cu grija pe care o arăţi unui bolnav sau unui rănit. M-am băgat în pat, nefiind în stare să fac cel mai mic gest, străină faţă de toţi, ostilă faţă de cei care voiau să mă îngrijească. Asta este fericirea?... Nu, nu-i fericirea, este răul sacru care se numeşte dragoste! Este pasiunea oarbă şi surdă la tot ce nu are legătură cu ea", scrie Maria Cantacuzino în însemnări.

Nici Enescu nu este ferit de gelozie, departe de prinţesă, când la urechile lui ajung bârfe despre presupuse escapade ale acesteia. "Mincinoaso, mincinoaso, ca oricare altă femeie, când eu am văzut în tine o zeiţă" (...) care m-a indignat. În aşa hal, că am dat imediat ordin să se reanuleze biletele pentru Paris şi să mi se ia altele pentru Italia”, îi scrie compozitorul într-o scrisoare. 

George Enescu îi face cadou iubitei sale prinţese ”Vila Luminiş”, de la Sinaia. Este locul în  care compozitorul crează opera ”Oedip”, despre care se spune că i-a fost dedicată prinţesei iubite.

Nae Ionescu, iubirea fatală

Când soţul Mariei Cantacuzino moare în 1928, într-un accident de maşină, nimic nu pare să mai stea în calea fericirii celor doi îndrăgostiţi. Maria Cantacuzino nu vrea să renunţe, însă, la titlul de prinţesă, după moartea soţului. Rămâne în casa Cantacuzino şi, după moartea prinţului, amenajează aici un salon de primire unde socializează lumea bună a Bucureştiului. Aici ajunge şi filosoful Nae Ionescu, un bărbat fermecător, vânat de damele din înalta societate, care o vrăjeşte pe prinţesă. „Gândea şi trăia absolutul, la aşa înălţimi şi în aşa adâncuri, că te lua adeseori ameţeala în preajma lui. [...] Avea aripi întunecate, sumbra şi nealterata frumuseţe a lui Lucifer, chiar şi mândira aceluia care, după ce l-a adorat pe Dumnezeu, se măsoară cu El şi îl sfidează“, îl descria Măruca pe filosoful Nae Ionescu în memorii.

Enescu a sperat că ”pasiunea” Mărucăi va fi una trecătoare. S-a retras la Paris şi a aşteptat ca prinţesei capricioase să-i treacă ”toana”.  Măruca va rămâne, însă, în relaţia cu Nae Ionescu aproape nouă ani S-a spus că filosoful n-ar fi iubit-o pe prinţesă, ci ar fi văzut în ea doar o cale de intrare în lumea bună a secolului trecut. Dacă pentru filosof, prinţesa a fost doar un trofeu, pentru Măruca iubirea s-a dovedit una fatală.

A vrut să-şi dea foc

Când Nae Ionescu a anunţat-o pe prinţesă că relaţia lor s-a terminat şi a părăsit-o pentru pianista Cella Delavrancea, Măruca a intrat în depresie. Pe 5 iulie 1933, prinţesa înşelată şi abandonată de iubit  a vrut să-şi dea foc şi şi-a turnat pe faţă acid sulfuric. În urma tenativei, a rămas cu o ”amintire” care o va urmări toată viaţa. Din cauza cicatricii de pe obrazul drept, prinţesa va purta până la finalul vieţii, în public, o pălărie cu voal. Vestea că Maria Cantacuzino a vrut să-şi pună capăt zilelor pentru  iubirea lui Nae Ionescu a făcut înconjurul protipendadei bucureştene. A ajuns şi la urechile lui Enescu, care şi-a abandonat concertele din străinătate şi a revenit în ţară pentru a fi alături de cea pe care încă o mai iubea. 

Doi ani i-a luat prinţesei recuperarea după gestul sinucigaş şi în tot acest timp Enescu a fost cel care a ajutat-o să îşi revină. El a fost cel care a internat-o pe prinţesă într-un sanatoriu de boli nervoase de la Viena.

Enescu a ajutat-o să-şi revină după depresie

El a îngrijit-o şi a pus-o pe picioare şi, după ce depresia Mărucăi s-a vindecat, a luat-o de nevastă. S-au căsătorit pe 5 decembrie în 1937, când compozitorul avea 56 de ani, iar Maria Cantacuzino 58, la aproape trei decenii de când se cunoscuseră. Copiii prinţesei n-au fost de acord cu această căsătorie.

 „O slujbă religioasă sfinţi căsătoria lor, în prezenţa Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua lor locuinţă, un apartament într-un imobil cu vedere spre Cişmigiu. Preotul începuse slujba când, deodată, s-a deschis uşa apărând Alice, fiica Mărucăi. Fără a saluta preotul, a sărutat-o pe maică-sa, apoi uitându-se prelung la Enescu, care-i întinde mâna, i-a întors spatele şi a plecat trântind uşa. Alice îl detesta pe Enescu, considerându-l, prin originea modestă, nedemn de a se căsători cu o prinţesă“, scrie Ilie Kogălniceanu în „Destăinuiri despre George Enescu“. Maria şi-a păstrat titlul de prinţesă, deşi în acte a preluat numele de Enescu. 

După căsătorie, soţii Enescu au părăsit ţara, în 1939. Au revenit pentru scurt timp după război, pentru a pleca apoi, definitiv, în 1946. S-au stabilit la Paris, unde Enescu şi-a întreţinut familia din concertele şi cursurile susţinute. Chiar şi după căsătorie, viaţa de familie a cuplului legat de treizeci de ani de iubire tulbure a fost una agitată. Au existat zvonuri legate de o eventuală relaţie extraconjugală a prinţesei cu mai tânărul Dinu Lipatti.

Şi chiar şi despre Enescu s-a spus că şi-ar fi înşeat adorata soţie cu Claudia Rogulski, femeia adusă în casa de la Paris ca îngrijitoare. Măruca i-a rămas soţie până în ultima clipă din viaţă. Enescu a murit bolnav şi pe jumătate paralizat, în mai 1955. După moartea compozitorului, prinţesa iubită a trăit în Eveţia şi i-a supravieţit lui Enescu până în 1968. Amândoi sunt înmormântaţi  în cimitirul Père Lachaise din Paris. Pe piatra funerară, Măruca a cerut să nu îi fie trecut titlul de prinţesă la care a ţinut toată viaţa , ci să fie amintită ”Maria Enescu, născută Rosetti -Tescani”.