Marele om politic Mihail Kogălniceanu şi dragostea lui pentru femei: „Era un afemeiat, ca şi Cuza. A avut peste 700 de amante. Nu rata nimic“

Mihail Kogălniceanu, artizanul unora dintre cele mai importante momente din istoria României moderne, a preţuit femeile şi nu s-a ferit să o arate. Lucrarea sa „Iluzii pierdute“, aşa neterminată cum e, un carneţel descoperit la Arhivele Naţionale Iaşi şi amintirile contemporanilor săi stau mărturie în acest sens.

Om politic, scriitor, ziarist, istoric şi orator român. Aşa a rămas în cărţile de istorie Mihail Kogălniceanu, personalitate complexă a secolului trecut. „Mihail Kogălniceanu a fost şi a rămas în istoria românilor şi în memoria colectivă un geniu politic al epocii paşoptiste, o personalitate care şi-a legat numele de cele mai importante reforme înfăptuite în timpul domniei lui Cuza şi de obţinerea Independenţei României“, aminteşte profesorul de istorie Alexandru Neacşu din Alexandria. 

Dar asta nu e tot. Pasiunile pentru femei şi pentru bucătărit sunt laturi mai puţin cunoscute ale personalităţii lui

Kogălniceanu, cel care înainte de a fi sfătuitorul lui Cuza a fost un om de lume controversat.

Umbând prin bordeluri, la braţ cu Cuza

Dan Falcan, istoric şi cercetător în cadrul Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti, îl descrie astfel: „Kogălniceanu era un afemeiat, ca şi Cuza. După moartea fostului prim-ministru, s-a descoperit un carneţel al acestuia în Arhivele Naţionale Iaşi, unde îşi trecuse toate amantele. Conform jurnalului intim în care politicianul îşi trecea cuceririle, Kogălniceanu nu rata nimic. A avut peste 700 de amante, de la femei de serviciu, până la cameriste sau doamne din înalta societate. Umblând prin bordeluri, la braţ cu Cuza, se poate să fi avut şi o evidenţă a amantelor acestuia, însă nu ştiu dacă era consemnată în carneţel“.

„O adunare fără femei, ca o gazetă fără abonaţi”

De altfel, admiraţia pentru reprezentantele sexului frumos l-au îndemnat pe Mihail Kogălniceanu să aştearnă pe hârtie primele sale scrieri. Cu gândul la primul său amor, a început să scrie „Iluzii pierdute“, carte abandonată după primul capitol, „Un întâi amor“. 

„O adunare, cât de bine alcătuită să fie, dacă nu va avea şi femei, va fi totdeauna monotonă şi urâtă. O adunare fără femei este ca o grădină fără flori, ca un bărbat fără barbă şi musteţi, ca o zi fără soare, ca o gazetă fără abonaţi, ca un şes fără verdeaţă, ca un teatru fără public, ca versuri fără poezie, ca o viaţă fără iluzii, ca un judecător fără procesuri, ca un tânăr fără amor şi, în sfârşit, ca toate comparaţiile din lume“, scria Kogălniceanu despre femei la 26 de ani.

Era vremea în care colinda saloanele aristocrate ale vremii şi bifa cuceriri în rândul damelor vrăjite mai degrabă de spiritul său optimist, decât de înfăţişarea de Don Juan. Îi plăceau în egală măsură petrecerile şi femeile şi era renumit în epocă pentru faptul că nu se ferea să-şi povestească aventurile. 

Filosofia de viaţă şi-a expus-o într-o frază din cartea scrisă în tinereţe: „Viaţa noastră este atât de scurtă, atât de monotonă, atât de plină de supărări şi de năcazuri, încât, când ni se înfăţoşază un minut de fericire, ar fi o nebunie pentru noi dacă l-am lăsa să treacă, fără să ne bucurăm de dânsul“.

Amorul în Moldova

Mihail Kogălniceanu s-a căsătorit pe 10 noiembrie 1852 cu Ecaterina Jora, văduva colonelului Iorgu Scorţescu, şi din relaţia conjugală a avut trei băieţi şi cinci fete. Aproape două decenii s-a împărţit între căsnicie şi o zbuciumată relaţie extraconjugală cu Raluca Lamotescu. Cu amanta devenită oficială, Kogălniceanu a avut o fiică pe nume Maria. „Urmaşii lor trăiesc astăzi în Franţa. Margareta Lecca, nepoată de fiică a marelui istoric şi om politic a fost cea de-a doua soţie a lui Henri Coandă“, explică profesorul de istorie Alexandru Neacşu.

Starea civilă şi complicata viaţă amoroasă cu amanta care a făcut tot posibilul să-l convingă pe Kogălniceanu să divorţeze nu l-au împiedicat să aibă nenumărate alte aventuri. Relaţia cu amanta a fost încheiată din cauza geloziei acesteia, iar Kogălniceanu şi-a căutat fericirea în braţele a sute de femei. „Amorul, cea mai nobilă din toate patimile, care aţâţă la fapte mari, care insuflează eroismul şi geniul, care dă idei de cinste şi de slavă, care înviază, care farmecă, care aduce pe om într-o lume de visuri, unele mai aurite decât altele, cine-l cunoaşte, cine-l slăveşte? Amorul în Moldova este desfătarea simţurilor, dragostea faunilor şi a satirilor. A iubi însemnează la noi a se lua, a se schimba, a se lepăda, a se uita, a se îngurlui şi a se despărţi iarăşi, fără ca patima să lase cât de puţină întipărire în inima acelor ce zic că simţesc amorul“, scria Kogălniceanu în cartea „Iluzii pierdute“.

Şi nu numai acolo şi-a exprimat Kogălniceanu filosofia că femeile sunt bune, negreşit, de iubit. „Damele asemene – negreşit cele frumuşele – de la cincisprezece şi până la patruzeci de ani sunt din născare iaşence, adică vrednice de iubit“, scria politicianul în „Fiziologia provincialului în Iaşi“.

Legea femeilor publice

Deşi reglementări despre statutul prostituatelor şi al caselor de toleranţă existau în Ţările Române încă de pe vremea fanarioţilor, istoricul Dan Falcan spune că sub guvernarea lui Kogălniceanu s-au  făcut câteva clarificări, având în vedere că, de-a lungul timpului, fenomenul prostituţiei evoluase.

În vremea guvernului Kogălniceanu a apărut o lege care împărţea „femeile publice“ în trei categorii: „Femeile care întrebuinţează această profesie pe faţă şi fără pericol, femeile care întrebuinţează această profesie în taină, cu oarecare îngrijire, şi cu pericol şi femeile care întrebuinţează această profesie prin mijlocirea altor femei făcătoare de bine (pezevenghi)“.

Tot în aceeaşi perioadă, au fost stabilite noi norme de funcţionare pentru casele de toleranţă din Principatele Unite şi s-a înfiinţat condica de sănătate a femeilor care practicau amorul liber. ;

A iubi însemnează la noi a se lua, a se schimba, a se lepăda, a se uita, a se îngurlui şi a se despărţi iarăşi. Mihail Kogălniceanu în „Iluzii pierdute“

700

de amante ar fi avut Mihail Kogălniceanu, potrivit unui jurnal intim descoperit în Arhivele Naţionale Iaşi.

„Fire indisciplinată cu porniri neînfrânate“

Mulţi contemporani l-au criticat pe Mihail Kogălniceanu tocmai pentru „lipsa de caracter şi viaţa destrăbălată pe care o ducea“. Sabina Cantacuzino, fiica lui Ion C. Brătianu, scria despre Mihail Kogălniceanu: „Cu Mihail Kogălniceanu relaţiunile erau foarte variate. Firea lui nedisciplinată şi cu porniri neînfrânate îl arunca fără tranziţie când în braţele tatei, când în ale adversarilor lui cei mai îndârjiţi. Pe cât era de urât, cu un corp diform, avea un farmec nediscutat şi o autoritate necontestată, de câte ori lua o cauză bună în mână. Acelaşi farmec îl exercita asupra femeilor, care în mare parte au fost cauza neliniştitei sale vieţi şi deselor nevoi de bani“.

Iar prinţul Nicolae Suţu îl descria ca pe un „chiţibuşar, neruşinat, certăreţ în afaceri, şarlatan politic“. „Posedă un fond de răutate care-l îndeamnă să se distingă prin înclinarea de a face rău de dragul de a face“, spunea prinţul despre Kogălniceanu. 

„Şi acum mi-s dragi fetele“

Mihail Kogălniceanu a murit în 1891,  într-un spital din Paris, pe masa de operaţie, la 74 de ani, din cauza unor grave probleme renale. „A murit falit şi în deplină singurătate“, precizează profesorul de istorie Alexandru Neacşu din Alexandria.

Totuşi, fostul prim-ministru şi-a păstrat pasiunea pentru sexul frumos până la ultima suflare. În volumul de memorii „Efimeridele“, Mariu Theodorian-Carada povesteşte o întâmplare din ultimele zile de viaţă ale lui  Mihail Kogălniceanu: „Era în pat, dar aşa cum era, a adus vorba de femei. Vorba asta l-a înviorat, s-a ridicat în sus ca pe droturi şi a exclamat: «Şi acum mi-s dragi fetele, Carada!»“. ;

“

Urmaşii lor (n.r. – ai lui Kogălniceanu cu Raluca Lamotescu) trăiesc astăzi în Franţa. Margareta Lecca, nepoată de fiică a marelui istoric a fost cea de-a doua soţie a lui Henri Coandă.   Alexandru Neacşu profesor de istorie

Kogălniceanu  era un afemeiat,  ca şi Cuza. (...) Conform jurnalului intim în care politicianul îşi trecea cuceririle, Kogălniceanu nu rata nimic.   Dan Falcan istoric, cercetător

O altfel de pasiune: gătitul

„O masă fără mezelicuri este ca o femeie căreia îi lipseşte un ochi“, spunea Kogălniceanu. O latură şi mai puţin cunoscută a personalităţii complexe a politicianului a fost pasiunea sa pentru gătit.

Plecat de timpuriu din sânul familiei, student la Paris şi mai apoi la Viena, Kogălniceanu obişnuia să ceară, prin intermediul scrisorilor, reţete culinare româneşti de la surorile sale. A fost un pasionat al artei culinare şi, împreună cu prietenul său Costache Negruzzi, a scris una dintre cele mai interesante cărţi de bucate româneşti: „200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti“.

Cartea a apărut prima dată la Iaşi în anul 1841, iar autorii s-au semnat doar cu iniţialele: C.N. şi M.K. O vreme nu s-a ştiut că în spatele culegerii de reţete nu se ascunde o gospodină, ci doi oameni importanţi ai vremurilor.

Mihail Kogălniceanu a dezvăluit în cartea „Iluzii pierdute“ că el este, de fapt, coautor al colecţiei de reţete. „Atâta vă voi mai zice că acum de curînd am mai publicat – împreună cu d. C.N., un alt Prometeu manque ca şi mine – o carte care, răsturnînd toate puterile aşezate, călcînd în picioare toate pravilele primite de adunare şi de obiceiul pămîntului, are să facă o revoluţie straşnică în toată Moldova întru chipul de a face frigănele şi găluşti; vreu să vorbesc de o colecţie de 200 de reţete de feluri de bucate, care are să ne facă cea mai mare reputaţie între bucătăriţe şi viitorimea recunoscătoare ne va da negreşit frumosul nume de: introducătorii artei culinare în Moldova. Sîntem mulţumiţi şi cu atîta“, scria Kogălniceanu.

Reţete precum „supă pisată“, „bou de modă“, „curechi nemţesc“ sau „uger de vacă“ s-au păstrat până în zilele de astăzi, aşa cum au fost ele elaborate în viziunea marelui om de stat.