EXCLUSIV Mărturiile inedite ale unui fotograf din Zimnicea despre cutremurul din '77: „Până să vină Şefu', se dărâmase mai mult de 50% din ce era bun“

EXCLUSIV Mărturiile
inedite ale unui fotograf din Zimnicea despre cutremurul din '77: „Până să vină Şefu', se dărâmase mai mult de 50% din
ce era bun“

Imagini cu Zimnicea, după cutremurul din 1977  FOTO: arhiva Emil Petrescu

La ani buni de la cutremurul ce a zguduit România în 1977, Zimnicea încă păstrează ruinele blocurilor clădite din ordinul lui Ceuşescu. Voia să transforme oraşul într-unul modern, dar „nu e nici modern, nici model“, cum şi l-a dorit dictatorul. O mărturiseşte, pe o poză din anul fatidic, un fost fotograf.

GALERIE FOTO 

La Zimnicea, în cel mai sudic punct al ţării, oamenii trec zilnic pe lângă scheletele blocurilor care de ani buni fac parte din peisajul locului. Cei care au trăit pe viu scenele apocaliptice le-au păstrat, fără voia lor, în minte şi suflet. Au învăţat să treacă peste acel moment şi să-şi crească urmaşii.

În acele zile, unii au imortalizat prin fotografii clipele unice. Emil Petrescu a fost unul dintre aceştia. Marian Nedelcu, altul. Urmaşii primului ne-au permis să fotografiem imagini realizate de el, meticulos aranjate în albume foto. Ce face şi mai valoroase aceste poze e faptul că Emil Petrescu (sursa foto a imaginilor de arhivă din text) a notat gânduri şi impresii pe spatele unor poze.

Un exemplu este imaginea de mai jos cu Ceauşescu la Zimnicea, venit la două zile după cutremur.

„Am fost şi vom fi o ţară de parşivi: clădirile din spatele lui Ceauşescu, înainte de venirea lui, dimineaţa erau toate în picioare. Un buldozer, în câteva ore, le-a adus în starea în care se văd. Până şi pe Ceauşescu l-am dus de nas! Şi uite aşa Ceauşescu a promis că Zimnicea va fi un oraş modern şi model. După numai doi-trei ani, aproape toate şantierele au sistat lucrările. Apartamentele aproape terminate au început să fie jefuite de ţigani, dar şi de alţii, inclusiv personalul (…). S-a furat tot ce se poate fura: de la uşi, ferestre până la dezlipirea linoleumului. Însăşi de pe şantiere se fura tot ce se putea: ciment, cărămizi, cofrag, fier beton, var, nisip etc. Zimnicea nu a ieşit nici modernă, nici model. Jumătate din blocuri au rămas neterminate“, nota Emil Petrescu pe o fotografie datată 6 martie 1977.

Pe alte poze aminteşte că, de fapt, cutremurul nu a făcut pagube decât de „30%, dar buldozerele au făcut restul până la 100%“, dar şi că „pagubele reale ale cutremurului se văd în fotografia mai largă, de sus; însă, în câteva ore, până să vină Şefu', se dărâmase mai mult de 50% din ce era bun“.

Pe o altă imagine nota: „Ceauşescu cu suita, la două zile după cutremului de la Zimnicea. Se vede în stânga fostul primar, Sandu, în spate, la mijloc se vede numai capul, cu pălărie şi ochelari, Dumitru Popescu. Se văd fostele prăvălii particulare care înainte cu două ore să vină Ceauseşcu erau în bună stare, dar pentru impresionare au fost demolate. Poziţia este partea de nord-vest a parcului, strada pieţii, azi Ştefan cel Mare”.

Şocul a fost puternic şi a rămas în sufletul şi mintea oamenilor.

Fost controlor de trafic: „A doua zi, dimineaţa, am început să fac poze peste tot“

„Seara am ieşit pe la 9 jumate, cam aşa, şi la mine casa a fost zdruncinată. (…) Era filmul ăla bulgăresc la televizor. Am ieşit afară şi am văzut o flacără galbenă aicea - în dreptul serelor, la intrare în Zimnicea, în zona transformatoarelor electrice. A fost o flacără foarte puternică“, povesteşte Marian Nedelcu.

A doua zi după cutremur, Marian, azi proaspăt pensionar, şi-a luat amicul şi s-au dus să facă poze prin oraş. Avea vreo 23 de ani. Au mers pe străzi şi au făcut fotografii.

„A doua zi, dimineaţa, după cutremur, mi-am luat aparatul foto  şi am început să fac poze peste tot. Vă daţi seama să te duci să faci poze şi să vezi aproape totul demolat“, zice bărbatul.

Mărturiseşte că atunci a simţit un stres ieşit din comun. L-au surprins felul în care au căzut clădirile, cum şoseaua care duce, şi azi, spre port a fost crăpată, iar cum între dig (n. r. care apără oraşului de revărsarea Dunării) şi Dunăre s-a format o crăpătură. „Erau aşa vulcănaşe. La prima Dunărică (n. r. lac între oraş şi Dunăre) ieşise nisipul la suprafaţă“, reiterează bărbatul.

În 1977 avea un aparat foto marca Fed. Din liceu începuse să facă poze. Îi plăcea teribil. După ce s-a mutat la bloc şi-a transformat una dintre băi în laborator foto: „Mi-a fost drag să fac poze, mi-a plăcut la nebunie!“. După ce s-a angajat pe un post de controlor de trafic a încetat să mai poarte aparatul foto cu el.

„Nea Mărine, cum trec casa? Grav avariată! ... dar n-are decât o crăpătură!“

Iordăchiţă, fost profesor de geografie în Zimnicea, acum pensionar, povesteşte că ziua cutremurului l-a prins la şcoală. Preda. Avea 36 de ani. „Eram cu faţa spre nord, în picioare şi am simţit cum s-a clătinat. Unul dintre elevi m-a întrebat: «ce-i asta?» Am zis: «cutremur!» Eram la parter. O parte dintre elevii au sărit pe geam şi au luat-o la fugă. Cu restul au ieşit împreună pe uşă“, îşi aminteşte dascălul. În curte, firele electrice făceau contact şi ieşeau scântei. Sperietura era mare.

Casele erau, atunci, din pământ bătut, iar unele au cedat. „Şi s-a anunţat că la Zimnicea e mare cutremur“, afirmă Iordăchiţă.

Dar distrugerile nu au fost în realitate aşa mari. Printre cei trimişi să facă o situaţie cu distrugerile s-a numărat şi el. Rememorează că trebuia să scrie ce i se spunea: „Nea Mărine, cum trec casa? Grav avariată! ... dar n-are decât o crăpătură! (…) Şi a apărut că sunt nu ştiu câte grav avariate“.

Locuieşte din 1983 într-unul din blocurile clădite din ordinul dictatorului. O parte din construcţii nu s-au mai terminat şi au rămas şi azi nişte ruine. „Blocurile sunt de atunci lăsate aşa“, adaugă el.

Spune că pe 10 ianuarie 1970 a venit prima dată în Zimnicea. De loc e de pe valea Călmăţuiului, râu ce azi apare des pe avertizările hidrologice al pompierilor. Din satul Băcăleşti, de lângă Roşiorii de Vede. Zimnicea i-a lăsat impresia unui sat cu un parc frumos în centru, legat de gară printr-o stradă pietruită cu piatră cubică de nemţi. „N-avea aspect de oraş decât că avea gară şi port“, apreciază el.

Fost învăţător: „Trec prin pădure, mă întâlnesc cu ursul, nu mi-e frică, dar când îmi aduc aminte...“

Despre falsul anunţ al devastării Zimnicea de cutremur povesteşte Marcel Constantinescu, fost învăţător. Are un simţ aparte al umorului.

„Stăteam cu copii într-un bloc vechi, spre poliţie, la etajul unul. Şi era vremea să le dau să mănânce. Nevastă-mea era la casa de cultură, venise primul secretar, erau alegeri (n. r. de primar)”, zice învăţătorul. După şocul de moment, şi-a scos copii, care aveau atunci câţiva ani, afară, în stradă.

„Când am ajuns în stradă, în sud-vest, spre bulgari, venea un vuiet de nu mai ştiam ce se întâmplă. În atmosferă descărcări electrice. Am zis: gata, a venit sfârşitul lumii. Când vuietul a ajuns în dreptul nostru au început să cadă casele, de jur împrejur“, mărturiseşte el scena apocaliptică.

Imaginile şi spaima i s-au întipărit în suflet. A mai trăit cutremure de atunci, în apartamentul din Zimnicea, dar nu la fel de puternice: „De atunci am rămas cu şocul ăsta. Trec prin pădure, mă întâlnesc cu ursul, nu mi-e frică, dar când îmi aduc aminte... Ferească Sfântu să mai vină un cutremur!“.

Îşi aminteşte că pe terenul de la marginea oraşului, până la Dunărici – mici lacuri până la Dunăre - din loc în loc, ieşea din pământ ceva ca un muşuroi de furnici şi arunca o culoare aparte, roşiatică-cărămizie, din interiorul pământului. „Foarte curioasă treaba asta. (…) Ce-i bun rămâne, ce-i prost cade (n. r. râde). Nu puteau să iasă nişte bani aşa aruncaţi (n. r. din pământ)?“, zice bătrânul.

Şotia îi era la casa de cultură la alegerile de primar. „Când a început cutremurul, parcă năvăliseră nişte animale. Toată lumea a luat-o la fugă. Nevastă-mea era şi însărcinată. Au trecut peste ea. Noroc cu un poliţist de frontieră ce a luat-o de pe jos şi a dus-o în parc“, îşi aminteşte omul.

Apoi, linişte deplină. Aşa, ca „după accelerat“, adaugă fostul învăţător. Primarul de atunci le-a trimis o unitate – un fel de autobuz, în care au înoptat. Acum locuiesc într-un bloc ridicat de muncitori din judeţul Dâmboviţa.

„După ce s-a terminat cutremurul s-a luat hotărârea de către organele de partid de atunci să se construiască. Aveau de gând să dărâme tot oraşul să construiască blocuri. O idee tâmpită! Păi pentru cine le construia? (…) Au rămas blocurile care se văd, nişte schelete“, încheie el.


 

Mai puteţi citi:

Povestea românului care refuză să-l ia pe „nu“ în braţe. „Alerg să-mi depăşesc limitele, nu să-i depăşesc pe alţii“

Mereu în mişcare şi cu zâmbetul pe buze, Marius Pancu e nelipsit de la întrecerile sportive din ţară. Aleargă în scopuri caritabile fie pe cărări de munte, traversând peisaje de poveste, fie în oraşe, pe asfalt. Deşi are o operaţie mai veche la un genunchi, tânărul se încăpâţânează să-şi doneze paşii pentru copiii bolnavi de cancer. 

Site-ul unde românii pot învăţa gratuit să parieze după un algoritm puternic, care anticipează evenimente. „Profesioniştii evită să parieze la campionate mondiale“

Doi prieteni originari din judeţul Teleorman, un IT-ist şi un consultant pe fonduri europene, au creat prima reţea socială care îi învaţă pe români să parieze deştept, după algoritmi matematici complecşi.

citeste totul despre: