Cum vedeau ţăranii români Luna acum un veac: era nevasta lui Dumnezeu sau lumânarea lui Hristos, iar la eclipsă era mâncată de vârcolaci

În urmă cu un secol, ţăranii priveau la lună ca la nevasta lui Dumnezeu, lumânarea lui Iisus Hristos sau steaua Maicii Domnului. Starea vremii de a doua zi era anticipată în funcţie de cum se înfăţişa luna pe parcursul nopţii. Dacă urma să fie o iarnă geroasă sau o vară caniculară, ţăranii români citeau în urmă cu 100 de ani tot în lună. La eclipsă se credea că astrul este mâncat de vârcolaci.

Zeci de legende şi superstiţii s-au creat în jurul astrului ceresc în credinţa populară românească. O culegere a celor mai întâlnite superstiţii, legende şi credinţe ale poporului român despre lună a reuşit să strângă etnologul Tudor Pamfile în cartea ”Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului român”, apărută în anul 1914. Luna era văzută de ţăranii români în urmă cu un secol drept nevasta lui Dumnezeu, lumânarea lui Iisus Hristos sau steaua Maicii Domnului.

”Prin unele părţi se zice că luna este nevasta lui Dumnezeu sau a cerului. Alţii cred că este lumânarea lui Iisus Hristos. Alţii zic că-i steaua Maicii Domnului. Alţii o socotesc că este o sfântă care are îndatorirea să lumineze lumea pe vremea nopţii, când soarele se odihneşte. Alţii socotesc luna ca fiind un bărbat împrejurul căruia stau de pază trei stele sfinte: Sf Magdalina, Sf Varvara şi Sf Maria”, explică etnologul în culegerea de credinţe de acum un veac.

Alte legende ale lunii erau în strânsă legătură cu soarele, celălalt astru după înfăţişarea căruia îşi planificau ziua ţăranii români acum un veac. ”Pe lângă credinţa că soarele e bărbat şi luna este nevasta lui, din a căror împerechere s-au născut stelele, întâlnim şi o altă credinţă cunoscută de întreg poporul român care ne arată pe soare şi pe lună ca fraţi, că soarelui i-a fost dragă luna, că a vrut să o ia de nevastă, cu voie sau fără voie, dar anumite împrejurări l-au împiedicat”, mai spune Tudor Pamfile, în cartea de la 1914.

Fazele lunii, de-a lungul anului, erau numite în urmă cu 100 de ani, în credinţa populară românească: creştere şi descreştere sau scădere. Ţăranii români aveau şi explicaţii pentru modificările astrului de-alungul anului: ”Când luna se înfăţişează ca cel mai subţire fir de secere se cheamă lună nouă sau craiu nou. Când se vede în întregime poartă numele de lună veche, lună plină sau craiu vechi. Când luna plină începe să scadă se zice că luna se pişcă sau a ajuns la pişcătură”, se arată în culegerea de credinţe populare semnată de Tudor Pamfile.

Toate credinţele populare despre lună năşteau superstiţii. În urmă cu un secol se crede că  ”copilul născut când luna de pe cer este în creştere va avea spor la toată viaţa lui. Născut în descreşterea lunii, toate îi vor merge pe dos”. O altă superstiţie spunea că,atunci când luna ”se pişcă” va ploua, iar în acea vreme nu se puneau cloşti, în credinţa că puii nu vor supravieţui.

Cu o mână la falcă şi un ochi la lună

În urmă cu un veac, românii aveau o superstiţie potrivit căreia luna i-ar putea vindeca de durere de dinţi. ”Se crede că dacă e cineva bolnav de măsele şi vede luna pe cer, pune o mână la falcă şi zice: Lună, lumânarea lui Hristos, că luna ni e nouă lumânare noaptea, oare şi pe cei morţi îi dor dinţii cum mă dor pe mine?”. Se credea, de asemenea, că privitul lunii stând jos este păcat.

Previziuni meteo după înfăţişarea lunii

Luna, ca şi soarele, constituia un reper pentru interpretarea vremii de a doua zi. Ţăranii români se aşteptau la vânt sau soare, în funcţie de cum li se arăta luna pe înserat. ”Luna are în jurul ei un cerc sau fărcălan galben, care se socoteşte a fi un semn prevestitor pentru ploaie, semn că va vremui, adică se va schimba vremea în rău, că va fi altfel decât a fost până acum sau că a doua zi se va scorni vânt”, se mai arată în cartea de la 1914.

Când luna era ”cu un corn în jos” era semn pentru ţăranii de acum un veac că va urma o zi fără muncă la câmp, pentru că va ploua. ”Când este cu amândouă coarnele în sus, nu plouă. Prin unele părţi, când luna este cu amândouă coarnele în sus este semn că a fi secetă, iar semn de ploaie este atunci când are coarnele în jos. Când luna străluceşte curată e semn de vreme bună. Când luna este roşie împrejur este semn că va fi o vreme secetoasă”, se mai arată în culegerea de credinţe populare a lui Tudor Pamfile.
 

Şi anotimpurile erau interpretate tot după înfăţişarea astrului care lumina cerul noaptea. ”Dacă luna va fi plină şi cerul senin, iarna va fi bună. Dacă dimpotrivă luna va fi plină şi cerul acoperit cu nori, dacă ar ploua sau dacă ar ninge, se arată că iarna va fi aspră, că zăpezile vor fi grele şi gerul năprasnic”, mai spune culegerea ”Cerul şi podoabele lui după credinţele populare”.

Luna în vis înseamna moarte

Apariţia lunii în vis era interpretată tot sub forma unor superstiţii. ”Văzută de cineva în vis luna însemnează tatăl sau mama celui ce visează. Dacă luna cade de pe cer este semn că unul dintre părinţi va muri. Dacă visează luna gospodarul sau gospodina, înseamnă că va muri gospodarul, respectiv gospodina”, se mai arată în cartea din 1914.

Luna nouă avea semne rele, luna plină era de bun augur

Luna nouă sau craiu nou era în credinţa populară prilej pentru alungarea ploşniţelor, păduchilor sau greierilor. În prima seară de apariţie a lunii noi se credea că prin rostirea unor vorbe magice, ”Sănătate în casă şi ploşniţele afară”, ţăranii vor scapa de insectele din casă.
 

”Cu privire la la bani, se crede că fiecare este bine să se îngrijească să aibă în buzunar la vreme de lună nouă ceva bani ca să nu ducă lipsa în curgerea lunii ce urmează. Banii se arată la luna nouă şi vei avea parte de bani peste toată luna” , mai arată etnologul Tudor Pamfile. Prin Oltenia, în urmă cu un veac, cu banii care trebuiau să fie neapărat de argint, oamenii îşi frecau barba la apariţia lunii pline. În Moldova, cu banii în mână, oamenii se închinau la lună, cu speranţa că vor avea parte de prosperitate.
 

Se credea că, atunci când pe cer străluceşte luna nouă, nu este bine să ieşi noaptea din casă. ”În această noapte ies din morminte cei care au murit prin înec sau ştreang şi caută să facă tot soiul de răutăţi oamenilor străini şi neamurilor lor, căci nimic nu îi poate opri în afara de clopotul de la biserică şi sfânta slujbă”, spunea o altă credinţă populară veche de un veac.
 

De luna nouă, ţăranii nu semănau, nu puneau flori sau pomi şi nici ouă la clocit. ”Lemnele pentru casă sau alte întocmiri gospodăreşti să nu se taie pe vreme de lună nouă căci este primejdie să le mănânce cariile. Gunoiul se cară pe câmp numai la lună nouă ca să se înoiască pământul şi să nu se facă viermi. Oamenii se feresc să îşi spele capul cu apă caldă, ca să nu le cadă părul. Nuntă pe această lună nu se face. În casă nouă nu trebuie să se mute nimeni, niciun început să nu se facă, căci nu va fi isprăvit cu bine”, se mai credea acum un secol.
 

Luna plină sau luna veche era aceea a cărei întreagă faţă se vedea imediat după apusul soarelui. Apariţia lunii pline era semn acum un veac  că” toate cele bune ce se încep vor merge din plin”. ”Atunci se porneşte plugul şi se face semănăturile. Atunci se ridică în furci casele noi. Copilul născut în luna plină nu va duce lipsă de nimic”, se mai arată în cartea lu Tudor Pamfile.

Eclipsa în credinţa populară: luna mâncată de vârcolaci
 

”Întunecimea lunii” numeau ţăranii români eclipsa de lună, în urmă cu 100 de ani. În credinţa populară era întipărită povestea potrivit căreia bucăţile de lună care dispar sunt mâncate de vârcolaci. ”Vârcolacii atacă corpurile cereşti şi rup cu dinţii din ele şi aşa rup din lună pe care uneori o prefac toată în sânge, alteori parcă nici nu mai rămâne.Vârcolacii nu pot dovedi luna, fie din pricină că aceasta fuge repede, fie din pricină că ei se satură şi cad, cum cade lipitoarea de pe om, după ce s-a umflat sugând sânge”, se mai arată în culegerea de credinţe populare de la 1914. La eclipsa de lună, privită ca semn rău, românii aprindeau lumânările de la Paşte şi spuneau rugăciuni.