Cum se căsătoreau românii în urmă cu un secol. Regulile stricte şi superstiţiile după care se conducea ritualul sfânt

Cum se căsătoreau românii în urmă cu un secol. Regulile stricte şi superstiţiile după care se conducea ritualul sfânt

În urmă cu un secol, căsătoriile nu se legau după bunul plac al soţilor, ci după regulile stabilite de societate sau de Biserică. Căsătoria nu putea avea loc, dacă nu exista acordul familiilor sau dacă mirele şi mireasa proveneau din medii diferite. Vârsta putea fi, de asemenea, un alt impediment.

Ştiri pe aceeaşi temă

În perioada interbelică fetele de la ţară se căsătoreau de la vârsta de 12-13 ani, iar băieţii de la 17-18. În familiile înstărite din oraşe, fetele se căsătoreau după terminarea pensionului, adică la vârsta de 17-18 ani. Tinerele care mergeau la facultate ajungeau să se căsătorească la 21-22 de ani. Băieţii de la ţară se căsătoreau înainte de satisfacerea stagiului militar. Aşa se face că, la 21 de ani, atunci când se ”liberau”, tineri soţi aveau deja copii.

Până la căsătorie, în urmă cu un secol, tinerii români treceau prin mai multe etape. Prima etapă era cea a peţitului, perioadă în care tinerii se cunoaşteau. La peţit mirele mergea la mireasă însoţit de părinţii lui. Naşii erau aleşi neapărat din rândul naşilor de botez ai mirelui .Detaliile despre zestre erau stabilite între părinţii celor doi.
 
Reguli şi restricţii
 
Reguli clare ale societăţii stabileau în anumite situaţii valoarea dotei. Spre exemplu , ofiţerii se puteau căsători numai cu fete înstărite. Un ordin din 1927 stabilea faptul că ofiţerii puteau lua de neveste doar fetele care aveau  dotă de peste un milion de lei. În 1931 era în vigoare Legea pentru căsătoria militarilor. Potrivit documentului, militarii se puteau căsători numai la 25 de ani şi numai având consimţământul scris dat de autoritatea militară superioară. Reguli privind căsătoria existau şi în cazul preoţilor. Aceştia îşi puteau lega destinele numai cu aprobarea Episcopiei şi se căsătoreau doar cu fete din familii înstărite şi cu conduită morală.
 
Alianţele matrimoniale se încheiau în cadrul aceluiaşi grup socio-profesional. Rarele situaţii în care tineri din categorii sociale diferite voiau să se căsătorească, puteau naşte adevărate drame din cauza prejudecăţilor şi regulilor privind alianţele matrimoniale.

Nunta era precedată de perioada de logodnă care putea dura până la patru săptămâni. În majoritatea situaţiilor, ziua nunţii era un adevărat spectacol. La ţară, nunta dura trei zile, spre deosebire de înalta societate în care evenimentul se rezuma la o singură zi. 
 
Zestrea în urmă cu secol
 
 Şansele unei tinere să devină soţii depindeau de zestrea strânsă de părinţi. Zestrea, care se mai numea dota sau darul de nuntă, avea rolul de a îi ajuta pe tinerii căsătoriţi să pună bazele familiei. Pământul era esenţial, ca dar de nuntă, mai ales în mediul rural. Cu cât avea mai multe hectare, cu atât fata era considerată o partidă mai bună.

Dar de nuntă sau zestre însemna de la pământ, până la animale, păsări şi lada de zestre. La ţară, mireasa venea în casa mirelui cu plapumă, perne, cuverturi, ţesături. La oraş, în lada de zestre intrau şi bani, veselă sau mobilier.
 
 
Sarcina organizării nunţii revenea socrului mare
 
În perioada interbelică,la români, sarcina organizării nunţii îi revenea socrului mare  care plătea toate cheltuielile. Nunta era precedată de o serie de obiceiuri care aveau loc în săptămâna nunţii şi începeau duminica când se făcea ”chemarea la nuntă”. Unul dintre cele mai vechi obiceiuri de nuntă ale românilor era ”steagul”, obicei petrecut în curtea naşiilor.


Naşul alegea un  băiat, numit stegar, să facă steagul împreună cu tinerele fete, iar sâmbătă seara steagul era prins în poarta naşului. Steagul era purtat în fruntea alaiului de stegarul din ceata mirelui şi era jucat pe parcursul nunţii.  În ziua nunţii, alaiul de nuntă mergea prima dată la naşi. Împreună cu naşii, nuntaţii mergeau la casa mirelui şi apoi la mireasă. 
 
Superstiţii de nuntă
 
În urmă cu mai bine de un secol, românii aveau zeci de superstiţii legate de nuntă şi cununie. Mirele nu mergea oricum încălţat la biserică, mireasa ţinea cont de o serie de obiceiuri până în ziua nunţii şi cei doi nu mâncau orice la masa de nuntă. Totul, pentru ca legarea destinelor să se facă sub bune auspicii şi cei doi să aibă noroc şi viaţă lungă.
 
Cele mai trăznite superstiţii de nuntă ale strămoşilor au fost culese în ”Mica colecţiune de superstiţiile poporului român” apărută în 1888, sub semnătura lui G .S. Ioneanu. O logodnă nu se făcea niciodată marţea, miercurea sau vinerea, acestea fiind considerate ” zile păgubitoare ”.
 
 După ce o fată se logodea, nici ea, nici mama sau surorile ei nu mai torceau până la nuntă. Potrivit superstiţiei, cele care încălcau obiceiul, riscau să ”întoarcă” logodna şi să rămână nemăritate. ”În seara în care peţitorii se duc la o fată, după ce bea şi ea din plosca cu vin, pe nebăgate de seamă pune în acea ploscă o bucăţică de lemn dintr-un jug, că de va lua în căsătorie pe feciorul ce o peţeşte, să fie amândoi nedespărţiţi ca doi boi într-un jug”, spune o altă superstiţie din cartea lui G .S. Ioneanu.
 
Ginerele nu mergea niciodată încălţat la biserică cu cizme din credinţa că ”ginerele se va căsători cu altă mireasă , netrăindu-i cea dintâi”. ”Ziua de nuntă, mirii nu mănâncă carne, ca să le fie corpul uşor, să aibă noroc şi să trăiască ani mulţi”, spune o altă superstiţie veche a românilor. Miresele credeau că, dacă în drumul spre biserică, în ziua nunţii, întâlneau alt alai de nuntă, exista riscul ca una dintre mirese să moară sau căsniciile să nu reziste.


Dacă mireasa putea ridica soacra în braţe, urma să aibă autoritate în casă Ca să fie siguri că vor avea doi copii, fată şi băiat, cei doi tineri apelau la următorul obicei: ”După ce mireasa se suie în car să pornească la biserică, se uită spre răsărit şi zice-un porumbel şi o porumbiţă, adică să facă un băiat şi o fată”. Se mai credea, de asemenea, că numărul copiilor care urmau să provină din căsnicie depindea de un alt obicei al miresei: 
 
”Mireasa care ajunge la uşa bisericii să se cunune punea deasupra uşii atâtea degete câţi copii vrea să facă”. 
 
Care dintre cei doi soţi va avea mai multă autoritate în casă, în noua familie, se explica tot printr-o superstiţie: ”Când miri stau în biserică la cununie, mireasa pe nebăgate de seamă să pună un picior peste al ginerelui, ca să fie mai mare şi mai cu autoritate în casă”. În urmă cu un secol românii credeau că, dacă naşa e însărcinată, mireasa nu va mai putea face copii. 
 
Existau şi superstiţii legate de durata de viaţă a soţilor: ”La câteva zile după nuntă, miri pleacă la un târg de unde cumpără două scule de mătase: unul roşu pentru mire şi unul alb pentru mireasă. Acasă măsoară acele scule şi al cui va fi mai lung, acela va trăi mai mult”.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările