Coşmarul din închisorile comuniste: deţinuţii politici primeau o felie de pâine pe zi şi făceau cu rândul la firimituri. Medicamentele lor: urina şi saliva

Închisorile comuniste şi lagărele de muncă au fost cumplite locuri de exterminare, iar cei care au scăpat cu viaţă sunt adevăraţi supravieţuitori. Pentru deţinuţii politici de la Aiud, Jilava sau Miercurea Ciuc, anii de detenţie însemnau ruperea oricăror legături cu exteriorul: fără vizite, fără pachete şi fără nicio veste despre familii.

Supravieţuitorii închisorilor comuniste au trăit experienţe comparabile cu cele din lagărele de muncă naziste. Un regim de exterminare, asta era pedepsa pe care comuniştii o aplicau celor consideraţi duşmani ai poporului. Cei care ajungeau să îmbrace ”haina penală”  mureau de foame sau frig, în chinuri sau torturaţi de anchetatori. Cei care au reuşit să supravieţuiască spun că numai Dumnezeu le-a fost alături şi doar prin rugăciuni au reuşit să scape de exterminarea pregătită de securişti.

Tudora Cristea are acum 82 de ani. În urmă cu cinci decenii n-ar fi crezut că va ajunge vreodată să-şi crească nepoţii şi să se bucure de libertate. A petrecut patru ani în detenţie, acuzată de securişti pe nedrept. A trăit experienţe despre care chiar şi acum, la cinci decenii de la evenimente, vorbeşte cu greutate. 
 

”M-au arestat în 15 iulie 1958 cu băieţelul meu care în ziua aceea împlinea doi ani. Eram pe un şantier de explorări de la Ocna de Fier şi soţul meu fusese arestat cu trei luni înainte. Nu ştiam nimic: unde l-au dus, ce s-a întâmplat. Când au venit să mă aresteze pe mine au zis că mergem acolo unde este el, să ia nişte declaraţii”, povesteşte femeia. A fost luată pe sus cu copilu de doi ani, dusă la  Securitatea de la Reşiţa şi mai apoi la Timişoara. A fost urcată într-un avion militar şi i s-a smuls copilul din braţe.

”Când mi-au luat copilul,  am leşinat. M-am trezit undeva pe un aeroport. M-au dat jos, m-au dus la Securitate la Constanţa. Am stat un an de zile în anchetă”, spune Tudora Cristea (foto jos), supravieţuitoare a regimului de detenţie.

Vinovată de tăinuirea caietelor cu poeziile lui Radu Gyr

Securiştii au acuzat-o pe femeia de 24 de ani că a tăinuit faptul că soţul său, coleg de închisoare cu Radu Gyr la prima detenţie, a scos poeziile acestuia din închisoare. ”Vina mea era că soţul meu mi-a spus poeziile din închisoare şi mie şi altora, cu anumite ocazii şi eu nu m-am dus să îl spun. De fapt, motivul erau cele trei caiete cu 300 de poezii pe care soţul meu le-a memorat în prima detenţie de şase ani la Aiud, poezii de Radu Gyr care circulau fie prin morse, fie din gură în gură. El a avut o memorie formidabilă. Când a ieşit din prima detenţie după patru ani , a ieşit bolnav de TBC. Trei săptămâni a scris toată noaptea. Trei caiete de 50 de file. Le-a purtat cu el la sanatoriu, la un moment dat i s-a părut că cineva îl urmăreşte, s-a temut. A chemat un prieten şi i le-a dat spre păstrare”, spune femeia. Tudora Cristea nu a ştiut nimic despre poezii pentru că soţul ei nu i-a spus. ”El nu mi-a spus de aceste caiete. El ştia că ce nu ştii, nu poţi să spui şi a vrut să mă protejeze”, mărturiseşte femeia.

54 de zile la carceră

Un an de zile au anchetat-o securiştii pe Tudora Cristea pentru a afla secretul poeziilor.  Regimul petrecut în anul de anchetă la Securitatea din Constanţa a adus-o în pragul orbirii. ”M-au băgat într-o carceră de un metru pe 80 de cm, ca un sicriu în picioare. Trei pereţi de ciment şi o uşă de fier, cu un scaun înuntru. În întuneric complet. Am stat o zi , o noapte, i-am rugat să scoată scaunul ca să stau pe ciment, pentru că mai întindeam picioarele. M-au ţinut 54 de zile până în ziua de 8 septembrie. Eram aproape oarbă când am ieşit”, povesteşte femeia.

Dosarul  Tudorei Cristea a avut doar două foi şi o autobiografie. A fost condamnată la 10 de ani de închisoare pentru omisiune de denunţ. 
 

Închisoarea de la Miercurea Ciuc, polul frigului şi foametei

Patru ani şi jumătatea a trăit cumplita experienţă de detenţie la Miercurea Ciuc, cea mai grea închisoare pentru femei. ”Patru ani şi jumătate în care  n-am ştiut nimic de familie, n-am primit pachete, n-am avut vorbitor.  Am trăit pe sub pământ”, povesteşte Tudor Cristea.

La Miercurea Ciuc, femeia a împărţit o cameră cu alte 49 de femei. ”Am dormit un an de zile pe nişte saltele care aveau în ele praf, nu paie. Dormeam una lângă alta învelite cu mantaua aia vărgată. La un moment dat aveam 40 de petice pe mantaua vărgată şi fetele mă invidiau pentru că ţineau de cald”, îşi aduce aminte bătrâna.

Mâncau 100 de grame de pâine. Asta era raţia oferită de securişti. Meniul din închisoare conţinea arpacaş firet, ciorba de varză, ciorbă de murături, ciorbă de morcovi stricaţi. ”Într-o toamnă li s-au stricat morcovii şi eram toate galbene. Dar aveam în camera de 50 de femei, 15 doctoriţe de la conferenţiar universitar până la asistente”, mai spune supravieţuitoarea.

La izolator, mâncare primeau abia a treia zi

Pedepsele din închisoare erau cumplite. Femeile erau băgate la izolator numai iarna, când frigul era imposibil de suportat. ” Dacă ne dădeau o pedeapsă de şapte zile la izolator , ne bagău iarna. Nu aveai pat  acolo. Mâncare doar a treia zi. Apă caldă şi cu sare. Atunci când pleca una,  fetele ofereau una un ciorap, alta o haină groasă, însă ne  dezbrăcau numai în cămaşa bărbătească de la dreptul comun şi ne duceau numai aşa îmbrăcate. Acolo era frigul frigului”, îşi mai aminteşte supravieţuitoarea.

Rugăciunile şi solidaritatea au fost ajutoarele cu care femeile au reuşit să supravieţuiască în închisoarea comunistă. ”Dacă mă întrebaţi cine a fost aia care a putut să stea 54 de zile într-o carceră, n-am fost eu. Cu mine a fost Isus”, spune Tudora Cristea.

Femeia a ieşit din infern după patru ani şi jumătate.Şi-a regăsit soţul şi copilul : ”Ne-am regăsit şi am avut  viaţă frumoasă. Am lucrat la cea mai grea mină din ţară de la Leşu Ursului. Copilaşul astăzi este inginer cu aparatura medicală. Am nepoţi. Îi mulţumesc lui Dumnezeu”.

Cinci ani în lagărul de la Luciu Giurgeni

Petre Vişan (78 de ani) este astăzi preşedintele Asociaţiei Deţinuţilor Politici Teleorman. A trăit cinci ani infernul lagărului de muncă de la Luciu Giurgeni, un loc despre care spune că a fost un adevărat lagăr de exterminare. A  fost arestat în august 1959, la 22 de ani. A  ajuns în lagărul de muncă după ce a petrecut un an la Jilava, condamnat fiind la 15 de ani de închisoare. Prima amintire despre lagărul de la Luciu Giurgeni nu o va uita niciodată. În curtea lagărului, în prima zi de detenţie, el şi colegii de ”lot” au mâncat troscot şi păpădie. ”Acolo ne-a băgat în curte. Era iarbă, troscot. Până seara nu ne-a băgat în seamnă. Aveam hrană rece: o bucată de slănină şi 92 de grame pâine . Până a doua zi când ne băgau în raţie, aveam hrană rece. Până a doua zi, iarba aia nu a mai existat. De foame toţi am mâncat troscot, păpădie ”.

Singurele medicamente erau urina şi spuipatu

Lagărul însemna, pe lângă detenţie,muncă grea. ”În libertate, munca e o cinste şi o datorie. Aici munca e obligatorie Trebuie să plătiţi aerul. Veţi fi repartizaţi pe brigăzi şi de mâine începeţi lucrul. Aşa nu s-a spus din prima zi”, povesteşte Petre Vişan.
 

La Luciu Giurgeni, cine nu murea de foame, murea bolnav sau răpus de muncă. Singurele medicamente erau urina şi spuipatul. Doar aşa îşi putea trata deţinuţii rănile. ”Era regim de exterminare, cine rezista bine, cine nu, murea.Bolnav sau dacă aveai ceva probleme: scuipatul şi urina” , îşi aminteşte fostul deţinut politic.

Făceau cu rândul la firimituri

Foamea era cumplită în lagărul de muncă de la Luciu Giurgeni. Deţinuţii aveau dreptul la 100 de grame de pâine pe zi, adică o felie. ”Majoritatea erau intelectuali, ştiau două trei-limbi străine şi aveau o licenţă, două. Eram la o pâine de un kilogram, 11 oameni .Eu, care eram de servciu, puneam feliile de pâine, tăiate cât mai echitabil şi întrebam : cine e primul la ales, cine e al doilea..  Şi cine e de rând la firimituri. Făceam cu rândul la firimituri: le puneam pe o cârpă, o batistă. Erau nici cât unghia. Dar era o foamete groaznică”, mai povesteşte deţinutul.

Două căni de apă pe zi: una pentru băut şi una pentru spălat

Cei 1.000 de oameni din lagăr erau împărţiţi în brigăzi de lucru de câte 50 şi puşi să presteze diferite munci. ”Am nimerit la canale de irigaţii. Trebuia să luăm din mâl ca apa să poată să circule. Eu aveam 22 de ani, pentru mine nu era aşa greu dar erau alţii bătrâni, era greu. Prima zi de muncă, prima victimă, un preot greco-catolic a murit din cauza efortului. Încetarea lucrului era la ora şase. Am lucrat diferite munci orezărie, la dig. Se săpa cu roaba”, mai spune Petre Vişan.

Deţinuţii aveau voie la două căni de apă pe zi: una pentru băut şi una pentru spălat. Pe lângă frig, foamete şi condiţii igienice la limita subzistenţei, deţinuţii trăiau terorizaţi de gardieni. ” Nu aveai voie să întrebi ce faci, era fără comentarii regulamentul. Dacă întrebai ceva aveai ocazia să iei câţiva pumni în cap, pentru că în cap loveau”, povesteşte preşedintele Asociaţiei Deţinuţilor Politici Telorman.

Petre Vişan a fost eliberat după cinci ani de la arestarea sa. Sute de colegi de detenţie au murit la Luciu Giurgeni, în lagărul de muncă cu regim de exterminare.