Zece lucruri mai puţin cunoscute despre Cetatea Alba Iulia, cel mai mare bastion din sud-estul Europei: unde a fost îngropat inginerul care a proiectat-o
0Cetatea bastionară din Alba Iulia a devenit în ultimii ani cel mai importat punct de atracţie al oraşului şi unul dintre cele mai cunoscute din România. Construcţia unei asemenea fortificaţii a necesitat eforturi uriaşe, atât din punct de vedere uman cât şi financiar. În 5 noiembrie 2015 se împlinesc exact 300 de ani de la momentul punerii pietrei de temelie a Cetăţii.
Cetatea Alba Carolina se prezintă acum în toată splendoarea sa ca urmare a proiectelor de restaurare şi modernizare finanţate în cea mai mare parte cu fonduri europene. Pentru turişti, dar şi pentru localnici, sunt cel puţin zece lucruri mai puţin cunoscute despre această fortificaţie:
1. Cea mai valoroasă fortificaţie bastionară din sud-estul Europei
Cetatea din Alba Iulia este cea mai mare şi valoroasă fortificaţie bastionară din sud-estul Europei şi s-a construit în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Proiectul după care a fost ridicată aparţine în cea mai mare parte inginerului militar Giovani Morando Visconti. La vremea respectivă, Habsburgii doreau consolidarea stăpânirii lor asupra Transilvaniei ocupând unele fortificaţii, reamenajându-le sau construind unele mai noi de mică importanţă cum ar fi: Cetăţuia din Braşov, Turnu Roşu, Deva, Arad, Caransebeş, Ada-Kaleh etc. Potrivit istoricului Gheorghe Anghel, după înfrângerea răscoalei lui Francisk Rakoczy în 1711 şi cucerirea Timişoarei la 1716 s-a început edificarea în Transilvania şi Banat a marilor fortificaţii bastionare, printre care şi cea de la Alba Iulia. Inspiratorul acestor mari proiecte a fost principele şi mareşalul Eugeniu de Savoia. El a introdus în imperiu sistemele de fortificaţie elaborate de Vauban în Franţa pe timpul regelui Ludovic al XIV-lea.
2. Cum s-a hotărât construirea Cetăţii
Hotărârea de a se construi o nouă fortificaţie la Alba Iulia a fost luată de Consiliul de război al imperiului mai înainte, deoarece în 1711 Visconti a realizat o ridicare toporafică a oraşului şi cetăţii medievale de la Alba Iulia în vederea materializării acestei opţiuni. Proiectul lui Visconti din 1714 este dovada certă a acestei iniţiative care a început să se materializeze un an mai târziu. Proiectul a fost desenat pe hârtie cu suport de pânză, de dimensiuni 71/60 cm. El a fost trimis la Viena şi aprobat de prinţul Eugeniu de Savoia la 18 aprilie 1714, purtând semnătura acestuia în partea stângă de jos a planului “Eugeniu fon Savoy”. La 26 aprilie 1714 se restituie generalului Steinville, comandantul trupelor imperiale din Transilvania, planul lui Visconti aprobat şi ordinul de începere a lucrărilor de fortificaţie. Totuşi, în iulie 1714 generalul Steinville notifică primirea altor două rescripte privitoare la construirea fortificaţiei de la Alba Iulia care i-au fost înmânate lui Visconti pentru a întocmi un nou plan pe baza observaţiilor venite de la Viena, cu siguranţă din partea lui Eugeniu de Savoia.
Cetatea, fotografiată de la înălţime
3. Glorificarea principelui Eugeniu de Savoia
Eugeniu de Savoia a avut el însuşi veleităţi de inginer-arhitect, construind la Viena două palate, dar mai ales a recomandat, corectat şi aprobat proiectele pentru marile fortificaţii bastionare edificate la Alba Iulia, Timişoara şi Ada-Kaleh. Pentru glorificarea sa, la fiecare dintre aceste fortificaţii constructorii i-au dedicat câte un bastion ce-i poartă numele. La Alba Iulia, în vârful bastionului de sud-est ce-i poartă numele se află pe o consolă sculptată în piatră stema lui Eugeniu de Savoia, iar sub aceasta, pe o filacteră, a fost inserată inscripţia: „În onoarea principelui Eugeniu de Savoia”. De asemenea pe faţada de est a porţii principale a fortificaţiei (poarta a III-a) i-au fost dedicate două basoreliefuri: în dreapta este înfăţişat prinţul ce pleacă să lupte cu păgânii (turcii) primind din partea împăratului Karol al VI-lea al Austriei crucea însoţită de inscripţia: „In hoc signo vinces” (În acest semn vei învinge), iar în stânga un alt basorelief care înfăţişează întoarcerea victorioasă a mareşalului ce stă într-o bigă romană trasă de doi lei simbolici, iar o persoană feminină, simbolizând Austria, îi prezintă macheta fortificaţiei de la Alba Iulia.
4. Oraşul medieval dărâmat, locuitorii nevoiţi să se mute
În perioada 1713-1715 autorităţile habsburgice au trecut la dărâmarea oraşului medieval Alba Iulia ce se află pe terasa înaltă pe care s-a construit fortificaţia şi în zonele înconjurătoare acesteia, iar locuitorii au fost obligaţi să se mute pe noul amplasament situat la est de fortificaţie într-o zonă mlăştinoasă (oraşul de jos) primind în schimb loturi de pământ şi despăgubiri în bani pentru proprietăţile abandonate. ”Lucrările propriu-zise la fortificaţia de la Alba Iulia au început în ziua de 4 noiembrie 1715 când s-a pus piatra de temelie la bastionul Carol, dedicat împăratului, situat pe latura de nord. La ceremonia religioasă au participat 100 de români ai recentei Biserici Unite cu Roma împreună cu generalul conte Ştefan de Steinville, comandantul trupelor imperiale din Transilvania, Sigismund Corniş, guvernatorul Transilvaniei, Visconti, inginerul militar şi arhitectul cetăţii, autorităţile oraşului şi mulţi români ce constituiau majoritatea locuitorilor oraşului Alba Iulia”, afirmă Gheorghe Anghel în lucrarea ”Fortificaţiile oraşului Alba Iulia”, publicată în revista Dacoromania.
Cetatea luminată feeric noaptea. Foto: Lucian Craiu
5. 10.000 de iobagi, obligaţi să lucreze la ridicarea Cetăţii
Cetatea a înglobat o parte din vechea cetate antică şi medievală din Alba Iulia, păstrând unele părţi necesare apărării, între care cele două bastioane din secolul al XVII-lea devenite cavalieri, utile platforme de tragere plasate pe alte două bastioane noi. Lucrarea concepută ca fiind de mari proporţii nu a fost realizată în întregime, renunţându-se la construirea unei incinte bastionare pe latura de est ce trebuia să înglobeze o parte din oraş şi la un fort proiectat pe înăltimea Dealului Furcilor. Cu toate acestea, cetatea actuală este impozantă, perimetrul zidurilor depăşeşte 10-12 km iar pentru lucrări, în faza cea mai extinsă au fost utilizaţi între 4.000 şi 10.000 de iobagi, în serii de câte două săptămâni, aduşi cu forţa din comitatele şi scaunele Transilvaniei. Unele lucrări rămase neterminate s-au reluat în anul 1812, mai puţin importante, şi în 1849 cu ocazia asediului de trei luni a fortificaţiei de către trupele ungureşti ale lui Kosuth conduse de generalul Bem. În caz de asediu populaţia avea voie să se refugieze în şanţurile interioare, aşa cum s-a întâmplat în anul 1849. Şanţurile exterioare n-au fost terminate decât cel dinspre oraş.
6. Sistem propriu de canalizare
Cetatea a fost înzestrată cu un sistem propriu de canalizare, o moară amenajată în bastionul Capistrano, fântâni adânci pentru aprovizionarea cu apă, două pulberării, depozite de alimente, furaje şi materiale, ateliere de reparaţii, servicii şi alte amenajări pentru necesarul unui efectiv de aproximativ 10.000 de soldaţi, în timp de război. Cetatea a fost un şantier permanent deschis, elementele vastului complex militar realizându-se în etape, fără a se reuşi vreodată definitivarea lor. Cu toate acestea cheltuielile pentru edificarea cetăţii s-au ridicat la aproximativ 2 000 000 guldeni. Depăşită de noile realităţi istorice, inclusiv de tacticile şi strategiile caracteristice războaielor moderne, cetatea de la Alba Iulia nu a reuşit să-şi îndeplinească rolul de „bastion” al luptei antiotomane, singurele evenimente notabile care pot fi legate de trecutul său fiind răscoala lui Horea (1784-1785) şi revoluţia din Transilvania (1848-1849).
7. Secretele Porţii a III-a
Dintre cele şapte porţi ale Cetăţii, cea mai impresionantă ca dimensiuni şi oranamentaţie este poarta a treia, poarta triumfală de intrate în incinta superioară a cetăţii numită Poarta Carolina Superioară. A fost concepută în formă de dublu arc triumf, având patru piloni şi opt pilaştri care susţin bolţile şi arcadele celor trei intrări. Pe latura exterioară poarta este ornamentată cu patru grupuri statuare. Coronamentul îl formează statuia ecvestră din piatră a împăratului Carol al VI-lea al Austriei în timpul căruia s-a construit cetatea, în postură de învingător al turcilor, călcând cu picioarele calului prizonieri turci legaţi în lanţuri simbolizând victoriile sale asupra Imperiului Otoman, iar mai în jos se află un mănunchi de trofee turceşti. Statuia este aşezată pe un mare soclu piramidal care conţine o celulă în care a fost închis apoi Horea, conducătorul răscoalei ţăranilor din Transilvania din 1784. În părţile laterale ale soclului se află alte două mari mănunchiuri de trofee formate din steaguri cu însemne turceşti. Deasupra Porţii a III-a a fost amenajată o mare terasă de pe care se poate admira panorama oraşului de jos şi lunca Mureşului. De aici se intră în “Celula lui Horea” situată în soclul statuii. Inscripţia de pe placa de marmură evocă suferinţele îndurate de conducătorul răscoalei moţilor în lunile ianuarie-februarie 1785.
8. Componentele arhitecturale
Corpul principal al cetăţii este de forma unui heptagon neregulat, cele şapte bastioane conferindu-i o imagine stelată tipică sistemelor de acest gen. Trinitatea este cel mai mare bastion şi are un blazon încoronat cu câmpuri multiple şi frunze de acant. Celelalte sunt Sfântul Ştefan, Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Carol, Sfântul Capistrano şi Sfânta Elisabeta. Atât bastioanele (cu o înălţime de 12 metri şi o lungime variind între 106 şi 142 metri) cu feţe lungi dispuse în unghiuri diferite (75° - 120°) şi flancuri scurte şi concave (42 - 48 metri), cât şi curtinele de care le leagă (la distanţe de 116-135 metri) perpendicular, nu sunt egale deoarece au fost uşor adaptate terenului. Bastioanele principale nu au cazemate interioare, defensiva implicând baterii de artilerie aşezate pe platforme superioare. Între bastioanele principale şi curtinele din a doua linie, se află şanţul interior cu lăţimea de 27 metri. Linia a doua era formată din raveline (sau semilune) care apără curtinele, având numele bastioanelor apropiate, excepţia fiind cea dispusă pe flancul sudic denumită Francisc de Paula. Linia externă era alcătuită din contragărzile ce protejau feţele bastioanelor şi ravelinelor, ele fiind dispuse în aceleaşi unghiuri cu bastioanele şi ravelinele pe care le apărau.
Şanţul estic al Cetăţii
9. Inginerul Giovanni Visconti, îngropat la Alba Iulia
Lucrările la fortificaţia bastionară de la Alba Iulia s-au desfăşurat în perioada 1715-1738, după care ele au stagnat, nefiind construite circa 10 la sută din proiecte. Sursele financiare ale habsburgilor au fost îndreptate spre fortificaţiile de la Timişoara, Ada-Kaleh şi Pettrovaradin, cetaţi ce se aflau mai aproape de graniţa cu Imperiul Otoman. Cu toate acestea, fortificaţia de la Alba Iulia cuprinde între zidurile sale o suprafaţă de circa 110 ha, iar, dacă ar fi fost construite şi celelalte părţi proiectate, ar fi ocupat o suprafaţă de peste 130 ha. Ea se înscrie între marile fortificaţii bastionare europene. În linii generale a fost respectat şi transpus în teren proiectul inginerului Giovanni Visconti Morando. Acesta a murit la Alba Iulia în anul 1717 la vârsta de 65 de ani, fiind înmormântat în Catedrala Romano-Catolică unde s-a ridicat şi un epitaf acestui mare inginer al imperiului. Valoarea arhitectonică şi artistică, documentară şi turistică a acestui unic monument din România a fost unanim recunoscută de istorici şi criticii de artă. El cuprinde un întreg complex de alte monumente, antice, medievale şi moderne şi instituţii culturale şi de învăţământ dispuse într-un spaţiu mic si uşor de vizitat.
Poarta a I-a
10. Palatul Princiar din Cetate
Amplasat pe locul vechiului palat episcopal şi al Prepozitului înglobând elemente ale acestora, palatul principilor Transilvaniei a fost construit în etape succesive începând cu mijlocul secolului al XIV -lea. Aici a locuit Mihai Viteazul în scurta sa şedere la Alba Iulia. După moartea lui Mihai Viteazul, luptele pentru controlul Transilvaniei îşi vor pune amprenta negativ asupra cetăţii şi implicit asupra Palatului. În acest context va fi incendiat în mai multe rânduri, astfel încât se va pune chiar problema de a se părăsi cetatea şi de a se muta capitala la Sibiu. Gabriel Bethlen a fost cel care s-a ocupat de refacerea Palatului. În 1615 sticlarii din cluj au livrat pentru palat 2180 ochiuri pentru ferestre. Ochiurile de sticlă erau montate în rame metalice. Exista o galerie de sticlă. În podele erau montate mozaicuri multicolore. Pereţii şi tavanele erau pictaţi. Gabriel Bethlen a comandat de la Constantinopol (1624) plăci de faianţă (celebrele plăci de Iznik) pentru două încăperi. Sub Habsburgi, clădirile au primit destinaţii diferite, partea de est devenind cazarmă, iar cea de vest reşedinţa episcopiei romano-catolice restaurate. În 15 ianuarie 1919 s-a instalat aici Reg. 91 infanterie, iar cazarma s-a numit Regele Ferdinand I. Edificiul încă mai păstrează numeroase detalii arhitectonice: portaluri, ancadramente, frontoane, bolţi, reprezentative pentru Renaşterea transilvăneană În prezent, Palatul Princiar se află în administrarea Primăriei Municipiului Alba Iulia. (Bibliografie: Dr. Gheorghe Anghel, Fortificaţiile oraşului Alba Iulia – Revista Dacoromania)
Pe aceeaşi temă:
Cetatea Alba Iulia îşi dezvăluie, după 300 de ani, ultimele secrete
Tur virtual spectaculos prin Cetatea Alba Carolina: „Istoria îşi retrăieşte gloria”
Se încarcă comentariile...
