Suferinţele ţăranului român din Ardeal, sub biciul maghiar şi jugul austriac. De ce teoria fugii asupriţilor peste Carpaţi este o fantasmă a istoriografiei ungureşti

Suferinţele ţăranului român din Ardeal, sub biciul maghiar şi jugul austriac. De ce teoria fugii asupriţilor peste Carpaţi este o fantasmă a istoriografiei ungureşti

Spaţiul transilvan a fost în anii 1700, dar şi ulterior, un adevărat „rezervor“ demografic pentru Moldova şi Ţara Românească/Sursa foto colecţia Florin Bota

Rapoartele autorităţilor austriece din Transilvania înregistrează, după 1750, cu îngrijorare, plecarea masivă a forţei de muncă peste Carpaţi. Nu întâmplător, împărăteasa Maria Tereza a ordonat înfiinţarea unei comisii care să afle cauzele valului de emigrări peste munţi.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Există o serie de urbarii, descrieri de călătorie, izvoare diplomatice şi narative, care oglindesc fără nici un echivoc realităţile etno-confesionale din Transilvania: românii nu sunt numai populaţia cea mai numeroasă, dar sunt şi băştinaşii acestor locuri (urmaşi ai coloniştilor romani)“, se arată în lucrarea „Istoria Transilvaniei“, care-i are ca autori pe Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan.

În lucrarea citată găsim şi relatarea iezuitului Andreas Freyberger, din 1702: „Românii sunt răspândiţi în toată Transilvania şi în această secuime, ba chiar pe pământurile şi în scaunele saşilor. Nu există sat, nu există oraş, suburbie care să nu-şi aibă românii săi“.

Rezultatele conscripţiei din 1750

Cucerirea Transilvaniei de către austrieci a atras după sine, printre altele, şi o riguroasă evidenţă a resurselor umane şi materiale din provincie. Astfel, de la începutul secolului al XVIII-lea apar conscripţiile fiscale, militare, religioase. Altfel spus, după venirea austriecilor în Transilvania se înmulţesc sursele statistice şi demografice, dar se diversifică şi conţinutul lor. Primele recensăminte oficiale ale austriecilor arătau clar că românii reprezentau 2/3 din populaţia Transilvaniei, dar că toate avantajele le avea treimea conducătoare: maghiarii, saşii şi secuii. Erau cei care guvernau, formau Dieta (parlamentul) şi instituţiile locale, judecau, legiferau, aveau şcoli.

Cel mai important izvor statistic privind populaţia românească din Transilvania, la mijlocul secolului al XVIII-lea, a fost conscripţia fiscală din 1750. Autorii „Istoriei Transilvaniei“ se opresc asupra unui document care se intitulează în traducerea românească a orginalului latin „Registrul general în extras al oraşelor, comitatelor, scaunelor secuieşti şi săseşti, precum şi al locurilor taxale, din care se evidenţiază câte localităţi şi sate sunt locuite în acest principat de maghiari, secui, saşi şi români“.

„Din acest izvor rezultă preponderenţa netă a localităţilor româneşti: sunt 1401 de asemenea aşezări, constituind 58% din numărul total de 2.430 de oraşe şi sate transilvănene; 807 sunt localităţi maghiare, reprezentând 33% din numărul total; 222 apar ca aşezări săseşti, având o pondere procentuală de 9%“, susţin autorii lucrării citate. Tot istoricii amintiţi răspund şi la întrebarea: „În timpul numărătorii a fost favorizată populaţia majoritară, românii?“

Imagine veche din Bucium, Munţii Apuseni/Sursa foto colecţia Florin Bota

„Componenţa comisiilor de conscriere (alcătuite din nobili, patriciat orăşenesc, elita scaunelor secuieşti şi săseşti) exclude presupunerea oricărei posibilităţi de favorizare a majorităţii etnice rezultate în urma numărătorii. La atribuirea localităţii uneia sau alteia dintre etnii a contribuit, în mod esenţial, nucleul stabil al populaţiei locale, şi, în niciun caz, categoriile nou venite“, argumentează istoricii amintiţi mai sus.

Cu alte cuvinte, românii nu au făcut parte din comisiile responsabile de numărarea populaţiei din Transilvania. Pe de altă parte, caracterul etnic al fiecărei localităţi s-a atribuit în funcţie de locuitorii stabili.

„Dacă românii ar fi emigrat în număr mare din Moldova şi Ţara Românească în Transilvania, după ce regimul fanariot a înăsprit condiţiile socio-economice (după 1730), atunci aceşti români imigranţi ar fi intrat în categoria nou-veniţilor şi nu ar fi putut influienţa caracterul deja românesc al uneia sau altele dintre localităţile conscrise“, argumentează autorii „Istoriei Transilvaniei“.

Transilvania, „rezervor“ demografic românesc

Cercetătorii maghiari pun, în general, creşterea populaţiei din Transilvania, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, pe seama venirii românilor de peste Carpaţi. În opinia acestor istorici, cauzele sunt puse pe seama instabilităţii politico-militare şi a sistemului fanariot din Moldova şi Ţara Românească.

În opoziţie, istoricii şi demografii români, precum Ştefan Meteş, David Prodan, Anton Golopenţia, Petru Râmneţeanu, au demonstrat cu argumente irefutabile că sensul mobilităţii populaţiei a fost, în perioada la care facem referire, din Transilvania spre teritoriile extracarpatice. În urma analizei documentelor oficiale, a toponimiei şi onomasticii, specialiştii amintiţi au arătat că balanţa migratorie dintre Transilvania şi Principate (n.r. - Moldova şi Ţara Românească) este, în perioada la care facem referire,  defavorabilă Transilvaniei, provincie din care au plecat mai mulţi oameni decât au venit.

Nu întâmplător, împărăteasa de la Viena, Maria Tereza, a ordonat înfiinţarea unei comisii care să afle cauzele valului consistent de emigrări din Transilvania peste Carpaţi, la mijlocul anilor 1700.

„Spaţiul transilvan a continuat să fie şi în secolul al XVIII-lea un adevărat «rezervor» demografic românesc pentru teritoriile extracarpatice, contribuind la refacerea potenţialului uman din Moldova şi Ţara Românească, ţări afectate de războaie şi calamităţi în timpul regimului fanariot“, mai susţin autorii „Istoriei Transilvaniei“.

Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan pun trecerea peste Carpaţi a ţăranilor transilvăneni, între care cei mai mulţi erau români, pe fiscalitatea habsburgică apăsătoare, suprapusă peste dominaţia apăsătoare a nobilimii maghiare. Cu alte cuvinte, au mizat pe un trai mai bun peste munţi.

Cătun din Munţii Apuseni/Sursa foto colecţia Florin Bota

Din lucrarea „Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773“ aflăm că împăratul nota despre românii din Transilvania: „Aceşti săraci supuşi români, care sunt fără îndoială, cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt chinuiţi şi împovăraţi cu nedreptăţi de toată lumea, fie unguri, fie saşi, aşa de mult, că într-adevăr, soarta lor, când o cunoşti, este foarte de compătimit şi nu este decât de mirat că se mai găsesc atâţia din aceşti oameni şi că n-au fugit cu toţii“.

Suferinţele îndurate de ţăranul din Ardeal

O sinteză a suferinţelor îndurate de ţăranul român din Ardeal, sub „jugul“ austriac şi „biciul“ nobilului maghiar, ne-a lăsat-o istoricul N. Densuşianu, după o documentare şi cercetare amănunţită, în lucrarea „Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria“. Prezentăm, mai jos, câteva dintre măsurile antiumane, identificate de N. Densuşianu în cartea citată, de care a avut parte ţăranul român (iobagul) din Transilvania care au ajuns şi la „urechile“ Curţii de la Viena:

„Femeile se plângeau că nobilii şi funcţionarii le-au luat boii, vacile şi porcii, iar pe bărbaţi i-au dus în închisori şi dânsele au rămas pe străzi, cu câte doi, trei şi mai mulţi copii mici; Funcţionarii publici asupresc poporul, storc de pe ţărani mâncare şi băutură şi fac presiuni asupra lor să le mai dea şi bani; În multe locuri, iobagii erau siliţi să petreacă săptămâna întreagă la lucru domnului şi să le facă servicii chiar şi în zilele de duminică şi sărbători; De multe ori „moşia” iobagului se împărţea în 8 sau 10 părţi şi nobilii cereau pentru fiecare parte tot atâtea servicii ca şi pentru o moşie întreagă; Femeile şi fetele erau silite să meargă la curtea domnească la lucrările femeieşti, fără ca activitatea lor să conteze în activitatea iobagului; Alţi iobagi erau siliţi să transporte cu câte 70-80 de care, bucatele (cereale) în Ţara ungurească, iar dacă vitele iobagului mureau din cauza drumului lung nu primeau nicio despăgubire; În ziua de Crăciun fiecare iobag trebuia să-i dea domnului său câte o coastă de porc, de Paşti câte o găină, iar de Sân-Giorgiu câte un miel gras; Iobagii din satele mai apropiate, ca să fie scutite de dările iobăgeşti dintre Crăciun şi Paşti, erau siliţi să-şi aducă la curtea domnului său vitele, din care domnul alegea câte un bou gras;
 

Fiecare doi sau trei iobagi trebuiau să-i dea domnului câte un purcel gras; Din fiecare 10 oi domnul lua una, cu miel cu tot; Pentru păşunatul caprelor, iobagul trebuia să efectueze pentru domn câte o zi de lucru pentru două capre; La grăpatul câmpului, prindeau oameni în jug ca pe vite; Dacă murea iobagul, domnul îi lua toată averea, iar pe copiii iobagului îi dădea la miliţie sau îi punea slugi la boi; Pescuitul era permis rar, iar dacă iobagul prindea doi peşti unul era al domnului; Pe românii care erau oameni liberi, domnii se sileau cu toate mijloacele oculte, să-i facă iobagi şi să-i supună obligaţiilor iobăgeşti; Românilor din unele localităţi din Transilvania le era interzis să circule pe trotuare, având dreptul doar pe „calea vacii“; Până la Edictul de toleranţă a împăratului Iosif al II-lea, românii ortodocşi nu aveau voie să-şi construiască biserici trainice din piatră sau cărămidă, numai din lemn (penru a nu rezista în timp). Românii din Ardeal nu erau recunoscuţi decât în calitate de „toleraţi", iar credinţa străbună (ortodoxă-n.red.) nu a fost „receptă" (recunoscută)“.

Desfiinţarea iobăgiei în Transilvania

Ţăranii din Transilvania au scăpat de jugul iobăgiei abia în august 1785, când împăratul Iosif al II-lea a dat patenta prin care îl dezleagade glia stăpânului. Fiecare ţăran primea dreptul de a se căsători după pofta inimii, de a învăţa carte şi meserie. Nimeni nu mai era obligat să muncească la curţile domnilor, decât pe baza unei înţelegeri. Tot ţăranilor le era garantată proprietatea.

Împăratul urmărea transformarea ţăranilor în supuşi credincioşi Vienei pentru a nu mai deveni un pericol. Era un mod prin care se consolida poziţia Vienei în Transilvania şi scădea rolul nobilimii maghiare. Prin măsurile luate, Iosif al II-lea a rămas pentru români „bunul împărat“.

Chiar dacă la prima vedere reformele propuse de împărat par favorabile românilor, ei rămâneau la discreţia nobilimii maghiare. Asta, pentru că românii aveau puţin pământ, erau lipsiţi de bani, influenţă şi conştiinţă politică. (Articol scris de NICU NEAG)

Citiţi şi:

Zece lucruri puţin ştiute despre Gheorghe Doja, liderul răscoalei ţărăneşti din 1514 care a cutremurat Europa - strategia lui Doja de a dărâma nobilimea

Minciunile din filmele istorice româneşti, din comunism: „neînvinsul“ Mircea, „unificatorul“ Mihai Viteazul, „prietenia“ dintre Ţepeş şi Ştefan cel Mare

Cum a ratat Lucian Blaga Premiul Nobel: propus de românii din străinătate, sabotat de comuniştii din ţară

Cât de şmecheri erau cei care aveau Dacie „cu număr mic“ pe vremea lui Ceauşescu şi ce însemna pe atunci să fii „un om cu relaţii“

Atrocităţile armatei sovietice asupra românilor: masacrele de la Fântâna Albă şi Bălţi, o pată roşie de sânge în istoria Bucovinei şi a Basarabiei

„Păcatul“ predării Istoriei la Blaj în Limba română şi nu în maghiară - motivul judecăţii dintre Episcopul Ioan Lemeni şi dascălul Simion Bărnuţiu

Cum a murit Avram Iancu - „Crăişorul Munţilor“. Răpus de inimă rea, a luptat până la sfârşitul vieţii pentru drepturile românilor din Transilvania

 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările