Răscoalele ţăranilor români împotriva colectivizării forţate decise de comunişti. Urmările: mii de morţi şi zeci de mii de persoane deportate în Bărăgan
0
În perioada în care Partidul Comunist Român a desfăşurat campania forţată de colectivizare a agriculturii româneşti au existat veritabile răscoale ale ţăranilor în mai multe localităţi din ţară. Mişcările ţărăneşti au fost ”înecate” în sânge.
Partidul Comunist Român a desfăşurat în perioada 1949–1962 procesul de colectivizare, ce a constat în confiscarea aproape a tuturor proprietăţilor agricole private din ţară şi comasarea lor în ferme agricole administrate de stat.
Procesul de colectivizare a început violent în martie 1949, cu decretul 84/2 martie 1949, prin care se expropriau proprietăţile mai mari de 50 ha. Decretul a intrat efectiv în vigoare chiar din noaptea următoare, fiind aplicat pe loc. Proprietarii au fost luaţi noaptea din casele lor şi li s-a fixat, ilegal, domiciliu forţat în diverse localităţi. Proprietăţile au fost confiscate în întregime, cu tot cu animale, maşini agricole şi clădiri. Multe dintre cele câteva mii de foste locuinţe ale proprietarilor au fost transformate în sedii de GAS-uri, GAC-uri, posturi de poliţie. Propaganda vremii a prezentat pe cei expropriaţi ca fiind „moşieri”, dar în realitate în multe cazuri era vorba de ferme mecanizate şi modernizate
Ţăranii s-au opus, dar guvernul comunist a recurs la represiuni violente, ucideri, deportări, încarcerări şi confiscări ale întregii averi. În iulie-august 1949 au izbucnit simultan răscoale în foarte multe comune din ţară. Intensitatea maximă a fost atinsă în judeţele Bihor, Arad, Botoşani şi Suceava. Securitatea a acţionat cu o violenţă ieşită din comun, pentru a împiedica generalizarea rezistenţei ţăranilor la colectivizarea forţată. Adunările de protest ale ţăranilor au fost reprimate nemilos, au fost făcute arestări şi apoi, dintre arestaţi, cei consideraţi periculoşi prin influenţa pe care o aveau în sat au fost executaţi demonstrativ şi lăsaţi la vedere, pentru înspăimântarea consătenilor.
Sute de persoane au fost anchetate penal şi condamnate la pedepse grele, iar familiile lor deportate în Dobrogea. Anul următor a adus asemenea răscoale şi în sudul ţării, mai ales în judeţul Vlaşca, unde în unele cazuri chiar liderii comunităţilor locale, membri ai PMR s-au alăturat protestelor. Represiunea a continuat şi spre sfârşitul anilor 1950, cele mai mari răscoale având loc în actualul judeţ Vrancea. Mii de ţărani au fost condamnaţi la închisoare şi averile lor au fost confiscate.
Peste 40.000 de persoane, mai ales ţărani înstăriţi, au fost deportate din Banat şi din Dobrogea în Bărăgan, în două rânduri: o dată în 1949 şi apoi din nou în 1951. Deportaţii au fost aşezaţi într-o zonă geografică dificilă, fiind în continuare persecutaţi politic. Localităţile în care au fost aceştia mutaţi au fost denumite de Securitate „comune speciale”, şi erau în număr de 18. Cei deportaţi au fost lăsaţi să se întoarcă în localităţile lor în 1955 şi 1956, găsindu-şi casele confiscate. Ultimul mare episod sângeros al colectivizării forţate a avut loc pe 15 ianuarie 1961 în comuna Vâlcele, judeţul Olt. Aunci au fost împuşcate de către miliţieni 5 persoane şi arestate alte 25, pedepsele lor cu închisoarea însumând peste 84 de ani.
Etapă finală a colectivizării a avut loc în perioada 1957 - 1962, când, represiunea a atins maximul de violenţă. Numeroşi ţărani care se opuneau au fost arestaţi, condamnaţi sau deportaţi, mai ales în Bărăgan. De aceste deportări nu au fost scutiţi nici moţii din Apuseni. Un astfel de exemplu este cel din comuna Horea, actualmente în judeţul Alba, de unde au fost alese cinci familii (etichetate drept chiaburi; în realitate, acestea erau familii modeste, însă scopul urmărit de partid era acela de a intimida sătenii, mai ales pe cei hotărâţi să nu renunţe la propriile parcele de pădure în favoarea statului) şi deportate in Câmpia Bărăgan, într-un loc denumit Stăncuţa Mare, practic un loc viran unde oameni aduşi din toate colţurile ţării au fost nevoiţi să-şi sape bordeie pentru a nu îngheţa sub cerul liber.
Partidul Comunist Român a implementat în România o colectivizare cvasitotală, după model stalinist, ea putând fi evitată doar în zonele de munte unde colectivizarea nu era posibilă. Ţăranii care nu puteau păstra decât casa în care locuiau au fost astfel forţaţi fie să plece la oraşe pentru a lucra în fabricile deschise prin procesul de industrializare forţată, fie să rămână în sate muncind la CAP pentru salarii mult mai mici. O asemenea colectivizare nu a mai fost făcută în ţările comuniste est-europene decât în Albania. Modelul urmat a fost cel al URSS, unde a avut loc după 1929 şi represiunea a fost extrem de dură, culminând cu înfometarea deliberată a ţăranilor ucraineni din 1932-1933.
Se încarcă comentariile...
