Preotul cu 35 de copii: i-a luat din stradă şi i-a crescut ca şi cum ar fi fost ai lui: „Mulţi au făcut şcoli şi au ajuns oameni“
0
La Vingard, un sat din Podişul Secaşelor, funcţionează primul aşezământ social deschis în România. Preotul Ioan Stănilă a avut curajul, în 1998, să organizeze din punct de vedere juridic ceea ce avea să devină propria casă pentru zeci de copii abandonaţi de părinţi sau orfani.
Casa de tip familial „Sfântul Andrei” Vingard, comuna Şpring, a fost înfiinţată în 1998 şi a fost primul aşezământ social din ţară, care a folosit la înfiinţare personalitatea juridică a parohiei ortodoxe din sat.
Această organizare a unui aşezământ social a devenit în România, sub toate aspectele, o alternativă viabilă de ocrotire a copiilor în regim rezidenţial. Avantajul este că în aceste aşezăminte copiii dobândesc cu adevărat o familie, un tată şi o mamă în persoana preotului paroh şi a preotesei, care le oferă multă dragoste, atenţie şi sprijin.
În prezent, preotul Ioan Stănilă din Vingard are 35 de copii. Două fete şi un băiat îi poartă numele, iar alţi 32 de copii au trecut în timp pe la casa de tip familial ”Sfântul Andrei”. Şi despre aceştia supune că sunt tot copiii lui, spune el, pentru că i-a crescut pe rând, împreună cu preoteasa, cu aceeaşi dragoste. Preotul mîşi aduce aminte cum a început: cu o casă foarte modestă şi cu nişte donaţii de la apropiaţi. ”Unul mi-a dat o maşină de spălat, altul un covor, o mobilă de bucătărie, toate la mâna a doua”, spune el.
La început, comunitatea locală a avut un rol decisiv. Oamenii din sat ajutau la treburile ”casei de copii” benevol. Mai târziu, când au crescut, băieţii au început şi ei să îi ajute pe oamenii mai în vârstă din sat şi marea familie a preotului a devenit foarte iubită de toată lumea. Prima dată, în casă au venit 6 copii, apoi restul până la 14. Toţi aveau trei ani şi jumătate şi erau dezorientaţi pentru că veneau dintr-un sistem care nu le dădea nici o şansă. Unii au rămas până la 23 de ani, pentru că preotul spune că ei pot rămâne şi după vârsta de 18 ani, când în mod normal, statul îi consideră majori şi le suspendă finanţarea.
”Când împlinesc 18 ani, dacă nu au altă posibilitate, îi ţinem până îşi reglează situaţia. Aici e casa lor şi noi suntem o familie. Sunt copiii noştri şi procedăm cu ei ca atare”, spune Ioan Stănilă. Fiecare dintre cei 32 de copii are un loc aparte în sufletul preotului. Păstrează legătura cu toţi şi ştie ce face fiecare, tot timpul. O fată are masterat, alta s-a căsătorit şi a plecat în Anglia, alta este măritată într-un sat vecin şi ”are o familie frumoasă”, o alta este angajată a casei de tip familial, un băiat şi-a găsit serviciu bun… şi tot aşa. Preotul ştie prin ce trece fiecare şi este mândru de toţi. La fel ca de ai săi: ”fetele mele sunt căsătorite, băiatul e la Bucureşti…”
”Suntem în familie, suntem legaţi sufleteşte. Fiica mea cea mică, atunci când era întrebată câţi fraţi sunt acasă, ea spunea: suntem 17 fraţi. Aşa au crescut”, completează preotul din Vingard. Cel mai mic dintre copiii care sunt acum la Casa din Vingard are 5 ani, iar cel mai mare este în clasa a IX-a şi învaţă la şcoala tehnică germană (învăţământ dual) din Alba Iulia. Angajatele au fost alese cu grijă de preot, după suflet, iar copiii le spun mame, la fel ca şi preotesei. Ca orice mamă, uneori ”adaptează” regulile: spre exemplu îi răsfaţă cu clătite sau cu prăjituri, chiar dacă nu este ora mesei.
”Noi aici, la centru, nu suntem la serviciu, suntem în familie, nimeni nu se grăbeşte să plece la ora 16.00 acasă, copiii noştri se vizitează cu copiii din sat, fac lecţii împreună, când e ziua vreunuia femeile care lucrează la centru îi fac tort, fetele mai mari le fac celor mai mici clătite şi plăcinte. Copiii se simt bine la noi. De exemplu, într-o seară mama Robertei, care e plecată în Italia, a sunat-o şi, aşa cum fac toţi părinţii copiilor abandonaţi în centre, le promit că vin să îi ia acasă. După ce a închis telefonul, Roberta a început să plângă, noi crezând că de dorul mamei, dar când am întrebat-o de ce plânge mi-a spus: «A zis mama că vine să mă ia». Noi le păstrăm alocaţiile şi le punem în cont, iar când pleacă de la noi le dăm cardul, ca să aibă şi ei ceva bănuţi. Am avut multe satisfacţii, dar şi unele dezamăgiri. Mulţi copii pe care i-am crescut aici au făcut şcoli şi au devenit oameni, şi-au luat zborul, au propriile lor familii acum”, mai spune preotul.
Pentru ca tinerii care au împlinit 18 ani să mai poată ramâne până îşi fac un rost, în 2017, a fost înfiinţat aşezământul ”Sidonia Ciugudean”. Centrul are camere cu 6 locuri, living, bucătărie. ”Am simţit că trebuie să facem ceva pentru copiii noştri care nu au încotro să o apuce după ce ies din sistem, altfel misiunea noastră nu ar fi complet îndeplinită”, a precizat Ioan Stănilă. Denumirea centrului provine de la fosta proprietară a clădirii şi a fost donată în 2013. Sidonia Ciugudean a copilărit la Vingard, dar a emigrat în anii `80 în SUA unde s-a căsătorit, devenind Sidonia Nachtigal. A fost o apreciată cercetătoare în sfera medicinei oncologice. A dorit ca, după moartea sa, casa părintească să fie donată în scop social Paroxiei Ortodoxe din Vingard. Deşi a trăit în America peste trei decenii, s-a simţit foarte legată de satul şi casa în care a copilărit.
Aşezămintele sociale de la Vingard funcţionează în cadrul unui parteneriat între Arhiepiscopia Ortodoxă a Alba Iuliei, Protopopiatul Sebeş, Asociaţia Filantropia Ortodoxă Alba Iulia şi Consiliul Judeţean Alba prin Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Alba.
Se încarcă comentariile...
