Planurile cincinale din România comunistă - Canalul, primul mare eşec. Cum era planificată economia de „minţile luminate“ ale partidului unic
0
Economiile fostelor ţări comuniste a funcţionat după o serie de acţiuni de planificare economică denumite planuri cincinale. Acest timp de planificare a fost inventat de Stalin în Rusia şi a fost preluat, ulterior, de majoritatea ţărilor comuniste. În România primul plan cincinal s-a desfăşurat în perioada 1951 – 1955 şi a fost un mare eşec pentru regimul de la vremea respectivă.
Planurile cincinale au fost concepute pentru a duce la dezvoltarea rapidă a economiei Uniunii Sovietice. Planurile au fost create pe bazele liniilor directoare generale stabilite de partidul comunist pentru dezvoltarea economică. Îndeplinirea planului cincinal devenise cuvântul de ordine a birocraţiei sovietice. Aceeaşi metodă de planificare a fost adoptată de cele mai multe dintre statele comuniste. În plus, câteva state capitaliste au copiat conceptul de planificare centralizată, în contextul economiei de piaţă, prin stabilirea unor obiective economice integrate pentru o perioadă bine determinată de timp. În România, primul plan cincinal a avut loc în perioada 1951 – 1955.
După ce în anii precedenţi, 1949 şi 1950, economia Republicii Populare Române a fost dezvoltată pe baza planurilor economice anuale, s-a decis ca în perioada 1951-1955, economia să fie planificată pentru prima dată în limitele unui plan cincinal. Obiectivele cincinalului erau la rândul lor defalcate pe fiecare an în parte. Ministerele, instituţiile şi organizaţiile economice centrale defalcau obiectivele/sarcinile cincinalului pe unităţile componente din structura lor. În baza acestor date, întreprinderile întocmeau propriile planuri pentru realizarea acestora care reveneau la ministere, instituţii şi organizaţii economice centrale. Ele îşi alcătuiau la rândul lor propriul plan în baza consultării realizate şi îl trimiteau către Comisia de Stat a Planificării pentru centralizare. Aceeaşi procedură se realiza şi pentru fiecare an din cadrul planului cincinal.
Canalul Dunăre – Marea Neagră, eşecul primului plan cincinal
Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost un proiect gigant al Partidului Muncitoresc Român (PMR), care îl stabilise drept principalul obiectiv al primului plan cincinal. Acest şantier menit să scurteze accesul fluvial spre Marea Neagră, nu trebuia să resimtă nicio clipă lipsa forţei de muncă. Construirea era menită să fie o realizare excepţională a partidului. Însă, s-a dovedit că diferenţa dintre teorie şi realitate este extrem de mare. Lucrările pentru construcţia Canalului începeau în urma acordului dat de Biroul Politic al PMR în mai 1949.
Prin salariile tentante ce se acordau celor care se angajau de bunăvoie, au fost atraşi meseriaşi de calitate (13.200 de muncitori, la finele lui 1950, dintr-un total de 33.000 printre care se afla şi numărul deţinuţilor şi al soldaţilor). Pe şantier au fost aduşi soldaţi, din rândul celor trimişi pe baza unor probleme de „origine nesănătoasă” (fii de foşti preoţi, chiaburi, etc.) la „armata specială Construcţii”. Canalul a fost gândit de la bun început ca un şantier-lagăr de exterminare pentru cei pe care noul regim dorea să-i elimine. Astfel, cei consideraţi „duşmani ai poporului” au ispăşit o pedeapsă dublă: pe lângă închisoare, munca forţată în slujba partidului.
În ciuda folosirii forţei de muncă a deţinuţilor, a numărului mare de muncitori civili sau soldaţi, şi a ajutorului tehnic oferit de Uniunea Sovietică, ritmul lucrărilor a rămas constant în urma planului cincinal. Meseriaşii români care veniseră pe şantier nu erau specialişti, directorii erau improvizaţi, cu o legitimare politică, nu tehnică. Utilajele importate din URSS nu erau suficiente şi nu existau oamenii în măsură să le folosească la parametri optimi. S-a dovedit astfel că nivelul economiei şi industriei româneşti nu era unul care să permită finalizarea proiectului. Numărul celor morţi pe şantier este de ordinul miilor; în unele colonii poate fi reconstituit cu aproximaţie, în altele nu.
În condiţiile în care devenea limpede că şantierul era imposibil de terminat, trebuia găsit un ţap ispăşitor al acestui eşec tehnic. Rezultatul a fost un proces-mamut al unei „bande de sabotori şi diversionişti” care a ocupat cea de-a doua jumătate a anului 1952. Primul lot a fost judecat în lunile august-septembrie şi s-a lăsat cu cinci condamnări la moarte, dintre care trei au fost executate şi mai multe condamnări la muncă silnică pe viaţă. Un al doilea lot a fost judecat în luna decembrie a aceluiaşi an. Acuzaţiile aduse erau sabotare a muncii, spionaj, contacte cu spioni străini, distrugere de documente, etc. În final, autorităţile comuniste au decis scoaterea proiectului din cadrul planului cincinal şi sistarea lucrărilor în 1953. Ceauşescu a reluat lucrările în 1975, canalul (64 kilometri lungime, adâncime – 7 m, lăţime la bază – 70 m, lăţime la suprafaţă – 110 – 140 m, pescaj maxim admis – 5,5 m, prevăzut cu câte două ecluze la fiecare capăt) fiind inaugurat cu mare fast pe 26 mai 1984. Pentru construirea canalului s-au investit aproximativ 2 miliarde de dolari.
Primul plan cincinal al lui Ceauşescu
Venit la putere în 1965, Ceauşescu a continuat planificarea economică după planurile cincinale. La Congresul al X-lea al P.C.R. (6 – 12 august 1969) Ceauşescu şi-a impus punctul de vedere în ceea ce priveşte viitorul plan cincinal (1971 – 1975), mărind foarte mult prevederile producţiei economice. Începea „etapa făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, transformată într-o adevărată obsesie de către liderul comunist de la Bucureşti.
Planul cincinal prevedea investiţii foarte mari în industrie, în proiecte economice ample, dar de o valoare economică îndoielnică. Se insistă foarte mult asupra siderurgiei, petrochimiei, industriei chimice, dar şi asupra celei constructoare de maşini. Asta în condiţiile în care minereurile de fier autohtone erau insuficiente, producţia românească de petrol era în scădere iar preţul petrolului de import era în creştere. Dacă în 1975 România importa peste 10 milioane tone minereu de fier, în 1981 acesta a crescut la peste 15 milioane tone; în acelaşi an (1981) ţara noastră importa aproape 13 milioane tone de petrol. Fără să ţină seama de condiţiile şi resursele locale, partidul a început construirea nu numai de automobile (la Colibaşi) şi maşini agricole (la Braşov) ci şi de elicoptere, avioane sau vase maritime de până la 100.000 de tone. Dezvoltarea economică ţării a continuat să fie planificată în perioade de câte cinci ani, până la revoluţia din 1989. Finalitatea a fost o ecomomie slab dezvoltată şi construită pe baza unor resurse care nu existau în realitate.
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
