Marile trădări din istorie. Cum au fost „vânduţi“ Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu

Marile trădări din istorie. Cum au fost „vânduţi“ Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu

Vlad Ţepeş a fost trădat de propriul frate

În decursul istoriei, marii lideri care au condus provincii pe actualul teritoriu al României au avut parte de trădări dintre cele mai ruşinoase. Pe o astfel de listă se regăsesc Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul sau Horea, Cloşca şi Crişan.

Ştiri pe aceeaşi temă

Marile trădări din istoria românilor sunt redate de istorici în cărţile publicate de aceştia. Vlad Ţepes a fost trădat de propiul frate. Ţepeş a ocupat tronul Valahiei în 1456 cu ajutor maghiar. Şi-a consolidat stăpânirea nimicind mai mulţi pretendenţi care voiau să-i ia domnia şi a băgat spaima atât în susţinătorii acestora, cât şi în turci.

După câţiva ani, a refuzat să mai plătească turcilor tribut şi a macelărit armata otomană care fusese trimisă să-l pedepsească - aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în primăvara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit spre Dunăre. După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube şi după celebra incursiune nocturnă a lui Ţepeş în tabăra turcească, şi ea soldată cu mulţi morţi din rândul otomanilor, era limpede că Înalta Poartă era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.
 
S-a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Ţepeş) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său frate. Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei şi mai mulţi boieri au trecut de partea lui, speriaţi, pesemne, de firea aprigă a lui Ţepeş şi dornici să aibă un domn mai uşor de manipulat. Ţepeş s-a retras în Ardeal (în 1462), aşteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deşi acesta a ridicat o armată pentru a-i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capăt printr-o intrigă a inamicilor lui Ţepeş (probabil saşi din Braşov, cu care Ţepeş avusese, cu câţiva ani în urmă, nişte conflicte datorate faptului că braşovenii sprijiniseră câţiva pretendenţi care urmăreau să-i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Ţepeş a executat mai mulţi saşi şi a atacat Brasovul şi câteva sate săşeşti).
 
Scena uciderii lui Mihai Viteazul
 
În vara anului 1600, puterea lui Mihai Viteazul ajunsese la apogeu: el stăpânea acum toate cele trei trei ţări româneşti, iar această izbândă îl făcuse pe cât de celebru, pe atât de respectat în Europa. Cu atât mai tragică pare prăbuşirea sa, cu cât a venit foarte curând după acest moment de glorie. După opinia istoricului Constantin C. Giurescu, "Cauzele căderii lui Mihai au fost, pe de o parte, răscoala nobililor ardeleni şi înţelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de altă parte, duşmănia polonilor”. În 1601, după mai multe neînţelegeri şi reconcilieri - de formă - cu generalul Basta, după mai multe confruntări cu nemeşii unguri din Ardeal, se punea din nou problema stăpânirii acestui teritoriu. Şi, aici, Mihai Viteazul a fost prins - şi a devenit victimă - în jocul de interese al marilor puteri şi al reprezentanţilor acestora.
 
Iată cum s-au succedat evenimentele, după descrierea istoricilor: ”La Turda, Mihai hotărî să-şi despartă armata de aceea a lui Basta; voia să plece mai degrabă la Făgăraş, spre a-şi vedea soţia şi copiii. Această despărţire însemna însă pentru domnul nostru libertatea de initiaţivă. Basta, care ştia că imperialilor le convenea mai mult o stăpânire directă asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalităţi atât de puternice, deci greu de mâniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotărî să împiedice - prin orice mijloace - o asemenea libertate. În zorii zilei când voievodul trebuia să plece spre Făgăraş, la 9/19 august 1601, el trimise un detaşament de trei sute de germani şi valoni, aceştia din urmă comandaţi de ofiţerii Jacques Beauri şi Mortague. Aveau ordin să-l aresteze pe Mihai, iar dacă se opune, să-l ucidă. Aşa se şi întâmpla. Intrând în cortul domnului, Beauri îi spuse: «eşti prins». Mihai rosti un singur cuvânt: «ba», şi dădu să pună mâna pe sabie. În aceeaşi clipă însă, un valon îl împuşca, un al doilea îi străpunse pieptul, alţii îl loviră cu halebardele”. Şi astfel, printr-un asasinat mârşav, s-a incheiat scurta şi glorioasa cariera de domn şi cuceritor a lui Mihai care a lăsat, totuşi, în urmă, o imensă speranţă: aceea că unirea celor trei ţări româneşti e un fapt realizabil. 
 
Constantin Brâncoveanu

Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brâncoveanu. Până în 1714 a avut parte de o epocă tihnită, în care a putut clădi palate şi lăcaşe de cult, a putut sprijini artele, învăţământul şi ştiinţele şi şi-a putut creşte copiii în linişte. Dar toate acestea s-au sfârşit în chip tragic, ca urmare a mai multor întâmplări în care chiar oameni înrudiţi cu domnitorul au săvârşit fapte care i-au grăbit căderea. Un boier rudă cu el, spătarul Toma Cantacuzino, fără ştirea şi permisiunea domnitorului, îi ajutase pe ruşi în războiul acestora cu turcii (1711), lucru care îi supărase pe aceştia din urmă şi îi făcuse să-l suspecteze pe domn de necredinţă faţă de ei. O alta rudă, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să-l pună pe tron pe propriul său fiu Ştefan, a uneltit la Poartă, ţesând intrigi care i-au alcătuit domnului o reputaţie proastă în ochii turcilor. Iar aceştia, deşi îi dăduseră domuia "pe viaţă", n-au ezitat să-şi încalce promisiunea: l-au măzilit, ispitiţi pesemne şi de marea avere pe care voievodul o adunase în timpul lungii sale domnii.
 
Brâncoveanu, pe atunci în vârsta de 60 de ani, şi cei patru fii ai săi au fost aduşi la Stambul şi închişi. Turcii l-au torturat pe bătrânul voievod pentru a afla unde-i sunt bogăţiile apoi, la data de 26 august 1714, Brâncoveanu a fost decapitat, după ce turcii îl siliseră să asiste la execuţia celor patru fii. I-a urmat la tron Ştefan Cantacuzino, aşa cum dorise (şi uneltise) tatăl acestuia dar, după cum scrie Nicolae Iorga: "Ca o răsplată dumnezeiască, i-a venit aceeaşi pieire silnică, după doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temniţă la Constantinopol, împreună cu tatăl sau foarte bătrân."
 
Horea, Cloşca şi Crişan

Începută în noiembrie 1784, în satul Curechiu (Hunedoara), răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, mişcare cu caracter naţional şi social, iscată ca o reacţie a iobagilor români din Ardeal, disperaţi de situaţia lor economică şi socială tot mai greu de suportat, s-a încheiat după foarte scurt timp, la sfârşitul lunii decembrie a aceluiaşi an, când cei trei conducători au fost prinşi şi executaţi. Pe capetele lor se pusese câte un premiu de 300 de galbeni; totuşi, susţinuţi de majoritatea oamenilor din popor - conştienţi de faptul că li se apărau interesele -, ei n-au putut fi capturaţi de autorităţile austro-ungare altfel decât prin trădare. S-au găsit căţiva ţărani care, ispitiţi de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stăteau ascunşi, în vreme ce preoţii români care se aliaseră mişcării umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea să se poata duce din nou - pentru a cincea oară - la Viena, spre a pleda cauza iobăgimii române în faţa împăratului austro-ungar, Iosif al II-lea.
 
La 27 decembrie 1784, căţiva ţărani s-au apropiat de Horea şi Cloşca - aceştia stăteau ascunşi într-o colibă de crengi, în codrul Scorăgetului, din Munţii Gilaului - şi, pretinzând că umblă după vânat, au fost primiţi în colibă de cei doi. La un semnal, s-au năpustit asupra lor, i-au legat şi apoi i-au predat autorităţilor. Tot prin trădare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, şi Crişan. A urmat judecata, apoi execuţia lui Horea şi a lui Cloşca printr-o pedeapsa extrem de crudă - tragerea pe roată. Trupul lui Crisan, care se sinucisese în închisoare, a fost zdrobit în acelaşi fel. Şi totuşi, sacrificiul lor n-a fost zădarnic - un exemplu paradoxal de revolta care, deşi înfrântă, va aduce totuşi, măcar în parte, schimbările pe care le-a urmărit. În anul următor răscoalei, 1785, printr-un act solemn datat 22 august şi promulgat de împăratul Iosif al II-lea, în Ardeal a fost desfiinţată iobăgia.
 

Citiţi şi:

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările