Artă populară veritabilă într-un cătun din Apuseni: ţăranul sihastru care împleteşte bucăţi de lemn

Artă populară veritabilă într-un cătun din Apuseni: ţăranul sihastru care împleteşte bucăţi de lemn

Constantin Perţa, meşterul sihastru pe prispa casei sale din cătunul Valea Mare, în Apuseni. Foto Dorin Ţimonea

În cătunul Valea Mare de pe versanţii sudici ai Munţilor Apuseni, din comuna Ceru Băcăinţi, geniul lui Constantin Perţa, sau moş Costică, aşa cum îi spune toată lumea, transformă lemnul în adevărate opere de artă populară. Măiestria bătrânului constă în faptul că toate obiectele făcute de el sunt croite dintr-o singură bucată de lemn, fără cuie, pene sau alte legături.

Ştiri pe aceeaşi temă

Din mâinile lui Constantin Perţa prind contur obiecte ce şi-ar găsi locul în multe muzee din lume. Moş Costică este singurul din zonă care face minuni cu fiecare bucată de lemn de cireş, măr, păr, cer (un soi de stejar), corn, orice îi cade în mână. A prins drag de meşteşug de mic, de pe vremea când era slugă la un meşter priceput din sat. La început, a imitat modele văzute în cătunul de baştină, dar şi la Muzeul Orăşenesc din Orăştie. Treptat, şi-a creat modele prin care şi-a dezvoltat un stil propriu de exprimare artistică. 
 
FĂRĂ METAL ÎN TRUPUL LEMNULUI
Moş Costică repectă o lege nescrisă a adevăraţilor lemnari: nicio bucată de metal nu trebuie să atingă trupul lemnului. Să nu „o spurce“. „Întâlnirea“ lemnului cu metalul este permisă o singură dată: atunci când meşterul îl taie cu toporul, al cărui fier este „sfinţit cu sudoare“. Altfel spus, trebuie să existe o luptă dreaptă între om şi copacul pe care urmează să-l tai. Nici nu poate intra în discuţie drujba, „ţircula (n.r. – circularul) şi abrihtul (n.r. – utilaj de tăiat cherestea)“. Mentalitatea meşterului a rămas încremenită în vremurile în care omul avea un respect pentru natură, lucru greu deînţeles astăzi. 
 
Bătrânul nu poate să explice teoretic ceea ce el creează, dar când mâinile lui întâlnesc lemnul se naşte cea mai bună lecţie. Moş Costică aduce dintr-un loc doar de el ştiut o bucată de lemn de măr, pe care se vedea o mică scobitură. Scoate din buzunar o scoabă circulară şi un briceag cu lama de doar câţiva centimetri. 
 
O CANĂ CU LANŢ
Moş Costică se aşază pe lespedea din faţa casei şi începe ritualul transformării lemnului. Mai întâi are de făcut miezul cănii, găvanul. Ciopleşte repede, cu o precizie milimetrică. Fără să ajusteze, fără să şlefuiască. Lucrează fără să scoată un sunet. Când consideră că adâncitura este suficientă, abandonează scoaba şi ia briceagul. Scobeşte atent, până prinde contur „tortiţa“ cănii. Şi nu se opreşte aici. Transformă bucata de lemn rămasă în nişte cercuri concentrice, care sunt de fapt verigile lanţului cu care este „legată“ cana. Totul din aceeaşi bucată de lemn.  „Nu-i mare lucru“, spune zâmbind moş Costică.
 
„Păcat că nimeni nu-i duce meşteşugul mai departe“, declară primarul comunei, Remus Giurgiu. „Odată cu el moare un meşteşug popular. E un artist fără carte, dar înzestrat cu un talent rar. Este de o modestie aparte, n-ar spune o vorbă nechibzuită, care să-i supere pe ceilalţi. Preferă să trăiască în linişte, retras, şi să se ocupe de ceea ce ştie mai bine: sculptatul lemnului. Rar coboară de aici, de pe culmea cătunului Valea Mare“, spune primarul. Omul lucrează în afara timpului. Nu poate aproxima cât a muncit la o lingură cu coada dantelată, la un fus, ori la o bâtă de cioban ce „poartă“ cap de căprioară. „Nu mă uit la ceas, nu lucru încontinu“, spune cu zâmbetul pe buze moş Costică, în timp ce se ridică de pe lespedea de piatră din faţa casei. O particularitate a creaţiei sale este folosirea crestăturii şi a sculpturii în relief pe acelaşi obiect. 
 
VALOAREA BANILOR 
Meşterul din Valea Mare trăieşte ca un sihastru, doar cu arta sa. N-a avut niciodată nevastă. „N-am avut timp, iar 
 
Foto
unde-s doi îi şi ceartă“, argumentează moş Costică. Nici de treburile gospodăreşti nu se mai ocupă ca altădată. Simte tot mai mult „povara anilor“. Moş Costică este chemat pe la târguri ale meşterilor populari, dar rar se şi prezintă. Merge doar atunci când vrea. Cel mai greu îi este să se despartă de lucrurile care ies din mâinile sale, chiar dacă amatorii i-ar da un preţ onorabil. „Au fost situaţii în care mi s-a oferit şi câte 100 de lei pentru o lingură şi 600 de lei pentru bâta cu cap de gâscă înghiţind un şarpe, dar nu le-am dat“, povesteşte moş Costică. El explică, fără reţineri, că aşa a vrut atunci. Asta nu înseamnă că duce lipsă de generozitate. Sunt situaţii în care îşi dăruieşte lucrurile fără ezitare.  Sculpturile lui au ajuns la „domni mari“ din Bucureşti, dar pot fi văzute şi la Muzeul Orăşenesc din Orăştie. 
 
Averea sihastrului
Pe Constantin Perţa l-am găsit în faţa casei sale, ridicată pe o culme a cătunului Valea Mare din Ceru Băcăinţi, comuna cu cea mai mică populaţie din judeţul Alba: 309 suflete. Era îmbrăcat în haine albe, „româneşti“, iar pe cap avea înfiptă până la sprâncene o cuşmă (n.r. – căciulă din blană de miel). 
 
„Port cămeşă de cânepă şi iţari (n.r. – pantaloni de lână), aşa cum aveau şi strămoşii. Doar pe deasupra iau când este mai frig câte un sfetăr (n.r. – pulover) şi un laibăr (n.r. – sacou din lână)“, se prezintă moş Costică, după ce ne strânge mâinile de bun venit. Nu s-a pregătit special, ca să-l „tragem în chip“. De 75 de ani, nu s-a despărţit de straiele tradiţionale. Este ţinuta pe care o îmbracă în fiecare zi, fie că munceşte prin curte, fie că merge la biserică, în centrul comunei, sau la oraş. Îl încearcă, uneori, teama că se „gată hainele româneşti şi nu mai face nimeni altele“. Cu alte cuvinte, nicio femeie din zonă nu mai pune în funcţiune războiul pentru a ţese cămăşi şi pantaloni. 
 
MUZEUL DIN ODAIE
Mic la trup, sfios, cu vorbă subţire, nu ne-a întrebat pentru ce am venit, dar ne-a poftit cu căldură să intrăm în căsuţa lui, ridicată „din piatră de Ceru Băcăinţi“, la începutul Primului Război Mondial, în 1914. Deşi şubredă, este neschimbată de un secol. Din târnaţ (cerdac), ajungem în odaia din faţă, ce are, în loc de pardoseală, acelaşi lut de acum 100 de ani. Pe grindă stau atârnate câteva straie populare, iar pe măsuţa de lângă geam – câteva cărţi de rugăciune şi scule rudimentare de prelucrat lemnul. 
 
Pe chipul său se citeşte că e fericit în casa lui. Nicăieri în lume nu s-ar simţi mai bine ca aici, în cătunul Cerului, după cum mărturiseşte. Moş Costică trăieşte aici ca un sihastru, dar de priceperea mâinilor lui au „auzit şi domnii de la oraş“. Întreaga lui avere este la vedere, într-un colţ al odăii: pe măsuţă şi pe lădoi (laviţă). Ai impresia că ai ajuns într-un muzeu de artă populară unde sunt expuse linguri mai mari şi mai mici sau cu dantelărie în cozi, fuse de tors lâna cioplite cu migală, căuce (căni) ale căror „tortiţe se gată cu un lanţ cu zale de lemn“, lingurare şi solniţe. 
 
Pe lingurarele lucrate de moş Costică tronează o suită de linguri de dimensiuni diferite, care au cozile acoperite cu motive geometrice şi rozete. Bogat decorate sunt şi lingurile „cu pene“, pe care regăsim motive geometrice, dar şi pe cel al şarpelui. Pe lădoi stă o cutie sculptată cu migală, pe care sunt încrustate desene cu animale pe care le-a văzut moş Costică, probabil în tinereţe, prin pădurile din apropiere. Nu este doar de decor, este „cutia pentru radio, care nu mai merge, s-o stricat“. Pe această cutie pusese ochii şi fostul dictator Nicolae Ceauşescu la un târg al meşterilor populari la Sibiu. Moş Costică susţine că l-a refuzat, fără să ştie cine este „tovarăşul şef“, pe motiv că este promisă altcuiva. 
 
LUCRURILE VII
De după uşă, bătrânul scoate „artileria grea“ de cioplituri în lemn: bâte ciobăneşti, pe care sunt încrustate flori şi animale, legate între ele cu o măiestrie care ne face să credem că acest bărbat are ceva „dincolo de meşteşug“, un secret şoptit la ureche de strămoşii săi. Fiecare bâtă are elemente care o diferenţiază de celelalte.
 
 
Una „poartă“ cap de iepure, altele de căprioară sau de lup. Ne-a atras atenţia, în mod special, bâta care avea în loc de măciulie (capătul îngroşat şi rotunjit) o gâscă înghiţind un şarpe. Fiecare toiag este încrustat cu figuri geometrice, linii întretăiate, dar şi cu semne misterioase. Pe chipul meşterului se poate citi bucuria că are în faţa lui pe cineva care este interesat de creaţiile  lui şi acest lucru e suficient pentru el. Sunt lucruri pe care le ţii în palmă, te uiţi la ele, te joci cu verigile lănţişoarelor de lemn, prinse una de alta, şi te întrebi: cum le-a putut face dintr-o singură bucată? Omul crede cu tărie că lucrurile care nu sunt făcute aşa nu au viaţă. Sunt lucruri vii, care dăinuie. 
 
O comună din Cer
Localitatea în care trăieşte moş Costică poate fi considerată unul dintre cele mai pustiite locuri din România. Asta, dacă luăm în calcul faptul că are doar şase locuitori pe kilometru pătrat. Evoluţia demografică negativă a fost accentuată de plecările masive ale tinerilor din sat, care au ales fie comunele învecinate, fie oraşe cum ar fi Cugir, Alba Iulia sau Orăştie. În localitate nu există nicio investiţie care să ofere locuri de muncă. Cei rămaşi trăiesc greu, doar din propriile culturi şi creşterea animalelor. 
 
ASFALT ŞI TV
Veniturile la bugetul local sunt asigurate în mare parte din banii primiţi de la „judeţ“. Taxele şi impozitele locale încasate anul trecut s-au ridicat la 54.000 de lei, în timp ce cheltuielile au fost de 676.693 de lei. În aceste condiţii, s-a pus problema desfiinţării comunei şi alipirea la Blandiana sau Şibot. Reprezentanţii Primăriei spun că această soluţie nu i-ar ajuta cu nimic. Ei invocă suprafaţa foarte mare care ar fi greu de administrat de către o altă comună. Speranţele oamenilor s-au reactivat în 2012, odată cu reînfiinţarea şcolii. Aici învaţă acum 38 de preşcolari şi elevi. O altă realizare pentru comună a fost legarea zonei de civilizaţie, printr-un drum judeţean asfaltat pe o lungime de 20 de kilometri.
 
 
Comuna în sine este un muzeu în aer liber. Singurele lucruri moderne care au pătruns în ultimii ani sunt televiziunea prin satelit şi asfaltul drumului. Oamenii locului se mândresc că, în urmă cu circa 15 ani, comuna lor a fost vizitată de regele Mihai, care s-a arătat încântat de frumuseţea locurilor şi de omenia locuitorilor. Regele nu a venit cu mâna goală şi le-a adus oamenilor un camion încărcat cu grâu.
 
DE UNDE VINE „CERUL“
Unii săteni cred că numele „cer“ ar proveni de la copacul cu acelaşi nume, un soi de stejar. Alţii sunt de părere că face trimitere la aşezarea caselor sus pe dealuri, în cătune răsfirate pe culmile rotunjite ale Apusenilor Metaliferi. Când îi întrebi pe localnici de unde se trag, îţi răspund că sunt din „Cer“. Şi când invită pe cineva la ei, îl cheamă tot în „Cer“. 
 
Şi valea care şerpuieşte prin centrul comunei se cheamă tot „Cer“. Aici se poate ajunge pe DN7, iar la limita judeţelor Alba şi Hunedoara, se face la dreapta până la malul Mureşului, care se traversează cu brudina, un pod plutitor care funcţionează bine doar când apele nu îngheaţă sau nu se umflă. Se poate ajunge şi pe ruta din Alba Iulia – Vinţ – Blandiana – Băcăinţi – Ceru Băcăinţi. (Text scris de NICU NEAG)
Imagini din aceeasi galerie
Distribuie imaginea

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: