„Fenomenul Poşaga“ – exorcizare sau paranormal? Povestea unui student care a participat la o slujbă de alungare a demonilor
0
Fenomenul exorcizărilor există în biserică de sute de ani. O controversă legată de această temă există în legătură cu aşa numitul „Fenomen Poşaga”, de la o biserică din comuna cu acelaşi nume. Ceea ce s-a întâmpla aici este denumit de unii exorcizare. Alţii resping categoric fenomenul şi susţin că în mica comună din Munţii Apuseni nu se întâmplă nimic paranormal.
Faptul că biserica din Poşaga era un loc „puţin” ieşit din comun o demonstrează şi legendele care s-au „ţesut” timp de zeci de ani. În zona Munţilor Apuseni se vorbeşte des despre ceea ce se întâmplă aici.
Fenomenul de la Poşaga este explicat în amănunt de un student care a participat la o slujbă de demonizare şi care a ţinut să rămână anonim, astfel încât autenticitatea nu poate fi verificată. Povestea vine, însă, în contexul zvonurilor şi povestirilor legate de fenomenele aşa-zis paranormale de la mănăstire. Biserica Ortodoxă nu a exprimat nicio poziţie în legătură cu „Fenomenul Poşaga”. În prezent, biserica nu mai există. A fost mistuită de un incendiu produs în condiţii suspecte înainte de anul 2000. Părintele care slujea este în prezent în zona Rimetea, tot în judeţul Alba.
„Mă întrebam ce i-o fi apucat pe acei oameni să-mi zică frate”
Ca orice adolescent am căutat foarte multe explicaţii la ceea ce se vehiculează în Mass Media că fiind fenomenul paranormal. Astfel, prin 1995-1996 auzisem de acest preot ortodox de la Poşaga (de Jos) că face exorcizări şi aşa că în primul an al studenţiei mele (1996-1997), iarna, atras că un magnet de această curiozitate, am mers de la Cluj la Poşaga. Am ajuns undeva în jurul orei 16, peste puţin timp avea să se întunece afară. Am văzut multă lume adunată la biserica, dar şi mai mulţi la casă parohiala de pe deal. Va spun că nu ştiam mai dinainte care erau obiceiurile acolo, am mers că un detectiv, încercând să desluşesc adevărul din toată povestea asta. Aşa se face că am început să cer explicaţii la oamenii din jur. Pe unii îi vedeam parcă indiferenţi, alţii entuziasmaţi, unii posomorâţi, tot felul. Mi s-a spus, cu apelativul de "frate", că e bine să merg mai întâi la casă parohială să stau de vorba cu părintele pentru problema care o am (la mine era curiozitatea), căci aşa este bine, că părintele are har. Deja când am văzut cum se punea problema am început să fiu mult mai sceptic, modul de a mi se adresa al oamenilor cu "frate" m-a mişcat oarecum, dar mă întrebam ce i-o fi apucat pe acei oameni să-mi zică frate, că eu frate îi zic doar celui din neam cu mine, frate de sânge. Oricum, cu o anumită suspiciune, m-am dus la casă parohială să vorbesc cu părintele.
Aici am întâmpinat o atmosfera interesantă, oameni care vorbeau cu evlavie de Maică Domnului, de Hristos, de Părintele Ioan, ba mai mult am căutat să văd cât erau de sinceri în afirmaţii. Coadă era mare, norocul a făcut totuşi să meargă mai repede oarecum, de fapt lumea se îngrămădise mai tare în holul interior al casei. Era cald acolo, poate şi din pricina mulţimii.
Cei din jur, povesteau încet fiecare ce credea de părintele, ce minuni s-au produs în viaţă lor cu ajutorul părintelui, de la Dumnezeu. La început credeam că e o psihoza de masă, totuşi s-a dovedit că mă înşelăm. Acei oameni care vorbeau cu evlavie se vedea pe faţă lor că nu minţeau, ba mai mult, parcă te linişteau oarecum vorbind cu ei şi păreau foarte prudenţi şi în acelaşi timp hotărâţi în ce afirmau, era o caracteristică comună a persoanelor de acest tip.
Erau şi alte persoane, mai puţine la număr, în general dintre femei care păreau entuziasmate, dar se simţea că nu trăiseră ceva sufletesc, ci mai degrabă, aveau o idee pozitivă despre binele care-l făcea părintele Ioan. Aşa stand acolo la coadă, mă gândeam ce motiv de vizită să găsesc, aşa că am găsit unul care făcea referire la mine. Am aşteptat până mi-a venit rândul şi am intrat. Am salutat respectuos şi mi s-a răspuns respectuos. În faţă mea, la o masă lungă, pe un scaun, stătea Părintele Ioan cu mâinile pe masă şi cu o cruce în mâna. Pe masă avea câteva lucruri şi chiar în faţă lui un pacheţel de hărţii-nişte fiţuici, pe care el scria, după cum am văzut, rugăciunile (acatiste) care trebuia să le citească omul şi în zilele de post, cum s-ar zice reţeta de activităţi sufleteşti.
„Om deschis, cu o putere în privire ce te străpungea până în adânc“
Prima intenţie a mea a fost să-l privesc în ochi foarte atent, să-l "citesc" cum se zice. Din câteva vorbe mi-am făcut o părere forţe rapidă despre persoană cu care stăteam de vorba: om deschis, sufletist, cu o putere în privire ce te străpungea până în adânc, dar nu tulburându-te. M-am lăsat şi eu"citit" cunoşteam şi eu că o privire tulbure te irită şi una bună te linişteşte. Mi-a făcut chiar bine acea privire, totuşi am rămas sceptic. A fost un dialog destul de scurt cu următorul accent, să-mi fac rugăciunile ce le-am primit pe o fiţuică de la dansul şi că să merg la dezlegări. Am salutat şi am plecat, am coborât de pe deal pe drum la vale şi apoi am intrat pe portiţă din partea dreapta a drumului cum cobori, în curtea bisericii. Aici, erau câteva persoane de-a lungul aleii care duce la biserica şi discutau aprins, dar totuşi încet, diverse evenimente legate de părintele Ioan. Auzeam vorbindu-se printre altele şi de tot felul de fenomene de-ale necuratului care li s-au întâmplat la unii oameni care s-au arătat a fi până la urmă demonizaţi, în special femei. Trebuie să afirm un lucru de la bun început, erau mai multe femei că bărbaţi la Poşaga. De altfel şi pe la mănăstiri în ţară în general situaţia tot cam aşa este, femeile frecventează mai mult biserica.
Imagine cu centrul comunei Poşaga
Ştiu că femeile sunt mai consecvente în viaţă religioasă că bărbaţii, pe când aceştia nu se prea sinchisesc şi ştiu ei ce păcat îi frământă. Am auzit de un caz al unei femei, la care de foarte multe ori, începuse să-i apară cenuşă pe lângă aragaz, cenuşă de lemn ars, aşa din senin şi începea să o doară capul Acea femeie a aflat de la părintele că cumnata îi făcea vrăji având ură pe ea, la altă soacră îi făcuse vrăji că să o omoare, şi tot felul de treburi de acestea care parcă te făceau să crezi că trăieşti într-o lume plină de vrăjitori şi vrăjitoare care fac rău oamenilor de bine. Era ciudată acea atmosfera, pe toţi auzind povestind câte ceva fie de bine, fie de rău, despre cele sufleteşti. Eu am citit multă literatură patristică ortodoxă şi raportându-mă şi la Noul Testament, vedeam aici la Poşaga parcă o atmosfera asemănătoare cu cea din vremea lui Hristos care vindecă demonizaţi în mod vizibil, făcea bine şi le vorbea despre Împărăţia lui Dumnezeu. Mi-am adus aminte că Hristos le-a spus chiar ucenicilor Săi că şi ei vor putea face acestea şi chiar mai multe. Iată că în mintea mea înflorise un gând, să compar lucrurile din cele citite în Noul Testament cu cele ce făcea părintele Ioan, dar şi să rămân obiectiv şi suspicios, până la proba contrarie.
„Lumea că lovită de ceva a început să se agite”
În Biserica când am ajuns se făcea slujba de seară: Vecernia. Oamenii din biserica erau majoritatea din cei care urcaseră la părintele Ioan şi vorbiseră cu el, dar şi săteni, unii îmbrăcaţi în strai ţărănesc. Am intrat prin laterală bisericii, nu prin spate şi m-am aşezat în partea dreapta. De aici am privit cu atenţie cine sunt acei oameni, aspectul feţei lor. În spatele bisericii am auzit la un moment dat un oftat puternic. Atunci m-am uitat în acea parte. Se vedea un grup de femei mai restrâns că număr, dar grupate în spate, de-o parte şi de altă a caii de acces. Nu am dat prea mare importanţă. Am sesizat numai că în partea stânga înspre spate o femeie în negru vindea lumânări şi avea grijă să primească pomelnicele scrise de la oameni. Mi s-a părut de bună cuviinţă acea femeie. Am rămas gândindu-mă la ce auzisem că vorbiseră acele femei afară. Nu-mi venea să cred parcă că există un asemenea loc şi că sunt într-un asemenea loc. E drept că nici nu mai fusesem până atunci la vreo mănăstire şi nu eram familiarizat cu acest tip de viaţă bisericesca, o spun spre ruşinea mea, ortodox fiind şi totodată netrăitor al acestei credinţe frumoase. Un ortodox care nu a fost niciodată la vreo mănăstire în pelerinaj, nu pot afirmă că este un trăitor ortodox. Dacă eşti ortodox trebuie să fii şi religios ortodox, dar nu fixist şi intolerant cu semenii - mai bine nu te numeşti creştin ortodox, creştin poate, dar nu ortodox. După o vreme, am văzut că vine multă lume în biserica, era şi lume bună (cu maşini frumoase, străine) afară, dar şi din alte categorii sociale. Oricum, oamenii au venit care cum şi au intrat în biserica, s-au grăbit să vină în faţă, spre iconostas, iar eu m-am strecurat printre ei. Şi slujba de Vecernie se pare că era pe gata, fusese făcută de un alt preot, altul decât părintele Ioan. Mi-am zis că ceva se întâmplă. Acel glas care mai devreme oftase adânc şi cu putere acum a stigat ceva de genul “Vai, Ioane, ce am să-ţi fac!” Şi a ţipat tare.
Lumea ca lovită de ceva a început să se agite, eu mă ţineam tare şi chiar îmi venea să rad de spectacol. Auzisem de la cineva, atenţie, necredincios, că părintele Ioan ar fi plătit de fapt nişte femei să fac pe îndrăcitele în biserica, să se tăvălească şi să urle. Cu acesta idee în minte am rămas foarte treaz - obiectiv, dar receptiv şi în acelaşi timp şi suspicios. Nu vroiam la urma urmei decât adevărul, oricare ar fi fost el, l-aş fi acceptat, dar vroiam adevărul adevărat.
Ştiam că oamenii răi sunt mai mulţi decât cei buni şi în general aceştia răi vor să astupe binele celor buni. Am trăit-o pe proia-mi piele şi mulţi alţii că mine la fel au păţit. De aceea eram sceptic de ambele părţi, cu privire la acţiunile lui Ioan preotul şi cu privire la criticile criticilor lui.
„Strigăte în spate, în biserică, ca de groază”
Să mergem mai departe. La un moment dat a apărut părintele Ioan cu hainele de slujba şi cu o carte mare, despre care am aflat că conţine Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, adică rugăciunile speciale de exorcizare. Că informaţie, orice rugăciune este un act de exorcizare întrucât se cheamă harul lui Dumnezeu curăţitor de păcate şi orice păcat mare sau mic este un duh necurat. După ce şi-a pus patrafirul pe capetele oamenilor, a început rugăciunile de dezlegare. Nu după multă vreme au început nişte strigăte în spate, în biserică, ca de groază, parcă răcneau în difuzoare acele persoane, o voce era mai răguşită parcă, oricum nişte strigăte sfâşietoare şi care te agitau foarte tare. Am încercat să rămân obiectiv. Nu-mi venea să cred, cele ce auzisem de la alţii acum se întâmplau.
Femei în special, se pare nou venite, se înghesuiau care mai de care spre părintele. În mintea mea era un soi de ras cu plâns, ras de tot spectacolul acesta care mi se părea ieftin şi forţat şi de plâns că le vedeam pe acele femei cum stăteau în genunchi şi se împingeau care mai de care să fie mai aproape de părintele Ioan şi plângeau înspăimântate. Eu în sinea mea îmi ziceam că am ajuns între nebuni şi că în ce hal au ajuns oamenii să se preteze. Ba mi mult, începusem să zic că popa ăsta o luat-o razna cum să îi ţină pe oameni într-o asemenea stare de agitaţie. Partea cea mai interesantă totuşi era că la un moment dat o persoană din spate de acolo din biserica, demonizată fiind, a venit cumva până în faţă, distanţă fiind destul de lungă. S-a tăvălit, a urlat, chestia ciudată era că nu se putea ţine pe picioare drept, avea o privire sticloasă şi era… femeie.
Aşa tare striga cu acea voce că începusem atunci să-mi pun semne de întrebare dacă totuşi e adevărat ce văd aici şi nu un spectacol de prost gust. Simţeam din partea acelei femei o prezenţa stranie, foarte ciudată, rece oarecum şi sălbatică. Nu mai văzusem aşa ceva până atunci. Mai mult, acea persoană a încercat să ajungă la preotul Ioan şi chiar a ajuns la un moment dat şi la prins de patrafir şi a încercat să i-l smulgă, dar când preotul i-a pus patrafirul şi crucea pe cap, s-a domolit destul de mult din acea agitaţie; se împinse amărâtă aia de femeie demonizată pe alte femei care erau speriate cumplit! Ce mai, un adevărat circ cu nebuni parcă, cu totul ieşit din comun! Eram oarecum scârbit şi intrigat de atitudinea acelei femei. Fără ruşine se împinsese în oameni, într-unii a dat cu picioarele căzută fiind jos.
„Mă uităm la demonizate şi îmi făceam cruce”
Şi apoi a început să mai urle una acolo în spatele bisericii. O vânzoleală de nedescris. Eu mă uităm la demonizate şi îmi făceam cruce când zicea preotul să ne facem. Acea din spatele bisericii era o femeie se pare destul de solidă şi mai inlta că asta din faţă de lângă noi. Aceea stătea în genunchi cu şezutul pe picioare şi se ridică cu rapiditate în genunchi şi se lasă iară şi dădea din cap că un rocker, exact aşa. Chestia dura era că avea şi părul puţin lung, încât chiar mi-a venit să rad de comparaţia cu rockerul. Ce să mai lungesc, slujba a durat câteva minute bune, poate şi 30 de minute sau mai mult, habar nu mai am, parcă timpul nu mai făcea parte din realitatea de acolo. Parcă eram într-o altă lume şi totuşi aici pe pământ. S-a terminat şi slujba la un moment dat. Părintele Ioan a început să stropească cu busuioc şi apă sfinţită peste noi oamenii adunaţi în biserica. Un băiat mergea cu o găletuşa cu apă sfinţită după preot, iar acesta înmuia mănunchiul de busuioc în apă din găleată şi stropea oamenii. Strigă ceva de genul “Ieşi”. Apoi preotul a plecat la casă parohială. Unii oameni s-au dus după dansul să vorbească cu el, iar alţii printre care şi eu am rămas în biserica. Cum eram încă foarte nedumerit de ce se întâmplase acolo, m-am hotărât să fac o mică investigaţie, adică să întreb măcar o persoană din cele două demonizate ce se întâmplă în fapt. Aşa că m-am dus în spate în biserica, unde erau nişte bănci cu spătar de cele de tip vechi, unde am văzut că o duseseră nişte femei la un momentdat pe acea femeie demonizată care ajunsese la preot.
O chema E. (nu doresc să-i pomenesc numele, nu am primit acceptul ei), aşa mi-a spus numele. M-am uitat atent la ochii ei, avea o privire caldă, cu totul altă decât cea din timpul slujbei. Îşi punea baticul pe cap care îi căzuse datorită tăvălugului şi îşi aranja hainele.
Am observată atunci că la frunte avea o pată de sânge şi cred că şi o vânătaie, era destul de dura lovitură. Era de la o tăvăleală din timpul slujbei. Remarcasem că odată tăvălindu-se a ajuns cumva cu capul printre picioarele scunelor cu jilţuri aflate prin biserica pe lături. Nu-mi venea să cred. Acea lovitură sângerândă era o mărturie că nu a fost un simplu spectacol ce am văzut.
Şi totuşi neîncrezător, am întrebat-o ce simte când i se întâmplă problema. Mi-a spus că atunci când e posedată, ceva parcă îi ia cumva sufletul şi i-l mobilizează şi că uneori nu ştie ce i se întâmplă. M-a întrebat dacă sunt nou pe acolo şi i-am spus că da, mi-a răspuns că se vede că nu sunt în tema cu ce este acolo şi că nu cred şi i-am răspuns că aşa este. Mi-a spus că nu e un simplu spectacol după cum se aude. Am întrebat-o dacă o doare lovitură şi mi-a spus că nu e mare lucru, că a avut şi altele mai mari. Părea o femeie cu mintea întreagă, vorbea cursiv, calm, liniştit şi cu o dulceaţă aparte. Avea din câte am înţeles peste 50 de ani, se apropia de 60 de ani şi era de statura mică.
„Încă nu credeam ce văd”
La un moment dat a venit o altă doamna lângă noi şi a vorbit ceva cu ea. Vroia să plece acasă să se culce că era obosită. Am dat să plec de acolo, dar dintr-o dată s-a întâmplat că a început să se agite iară acea femeie cu care am discutat. A dat să se ridice şi a căzut pe jos, dar atenţie, aproape în cap. Mi se pare că a şi căzut chiar în cap, noroc că pe jos, în biserica aceea (veche) era scândură de lemn. Apoi a început să se tăvălească. Femeia care venise după ea o strigă pe nume şi îi zicea să se oprească, dar acea continuă. M-am dus să o ajut pe acea femeie să o ridice pe E., ceva era ciudat, nu putea sta drept în picioare, doar chircit cumva, apoi se înmuia şi apoi se încorda dintr-o dată şi vroia să se arunce în cap, aşa spasmodic. La un moment dat am mers spre mijlocul bisericii ţinând-o oarecum pe E. să poată merge puţin, dar la un moment dat s-a aruncat în cap. Era de-a dreptul amuzant oarecum să vezi cum o femeie aplecată de spate spre faţă sare de picioare că să ajungă în cap, era şi comic dar şi dureros, o compătimeam pentru starea ei, dar totuşi încă nu credeam ce văd.
Remarcasem clar la un moment dat, când îşi revenea din starea aceea, şi s-a întâmplat de câteva ori cât am fost de faţă acolo, schimbarea privirii. Aşa ceva nu am mai văzut niciodată, că uitându-te la un om cu privirea caldă, vioaie, prietenoasă, brusc să devină sticloasă, sălbatică de-a dreptul şi să-ţi dea dureri de cap când o vezi. La un om normal mânios n-am văzut aşa ceva de asemenea intensitate negativă.
E foarte simplu pentru unii din voi că să spuneţi că femeia avea epilepsie, aşa credeam şi eu, dar nu se vedeau spumele la gură. Oricum din ceea ce va voi poveşti în continuare ve-ţi vedea că nu era epilepsie. Şi iată, văzând că femeia a căzut pe jos am lăsat-o să facă ce-o vrea, să se rostogolească pe unde vroia, parcă nu îmi mai pasă. Chiar mă supărasem cumva pe ea că profită de amabilitatea de a o ajută şi acum făcea scheme. Aşa gândeam atunci şi am dat să plec afară. Nu eram mulţumit deloc de ce credeam că se petrece acolo. Eram şi profund nedumerit, şi obosit şi mâhnit de comportamentul acelei femei.
„Prea tare o tulbură necuratu' şi o tăvăleşte prin biserică”
Mi-a venit în minte să zic că e nebună, dar în acelaşi timp, mă impresiona viteza cu care se rostogolea pe de-a latul, viteză cu care se oprea şi cu care începea iară să se rostogolească cât era spaţiul de mare prin biserica, că o acrobată. Şi mai era şi treaba aceea cum adică un om normal să se arunce direct în cap, fără să ţină mâinile în faţă şi totuşi îşi trăgea capul la timp sau şi-l înclină şi cădea pe ceafă aşa cum făcea acesta doamna E.? Toate erau informaţii care se luptau în mine cu raţionamentul meu de om normal. Mi-am zis că plec şi nu mă mai interesează, n-am găsit aici decât ţipete, tăvăleli şi mulţime speriată şi toate celelate. Dar aşa a îngăduit Dumnezeu că eu scepticul să primesc o lecţie de învăţătură. Doamna îmbrăcată în negru de la lumânări a venit la mine văzându-mă că vreau să plec şi m-a rugat să o ajut să o ţinem pe doamna E. că prea tare o tulbură necuratu şi o tăvăleşte prin biserică. Eu de ruşine i-am spus că accept, dar şi bucuros în acelaşi timp că era cineva doritor să îi dea E. o mâna de ajutor. În biserica mai rămăseseră puţini oameni, fiecare mergea la casă lui sau de unde a venit sau la locul de cazare. Aşa că împreună cu acea doamna îmbrăcată în negru că o măicuţa am ajutat-o pe E. să se ridice. S-a ridicat şi şi-a revenit puţin.
A vrut să-şi aranjeze hainele, dar nu a apucat că iară s-a tulburat şi a dat să se arunce în cap. Atunci şi eu şi acea femeie în negru am prins-o de mâini şi când a căzut în cap am prins-o şi nu s-a lovit. Era comică poziţia celei demonizate, stătea în genunchi aplecată şi suspendată cu mâinile de ale noastre. M-a speriat elsticitatea care o avea acesta femeie. La un moment dat din mişcarea spasmodică a aceleia am crezut că i le rupem (mâinile), aşa de tare au venit dinspre spate spre faţă. Şi atunci am văzut că în acea poziţie era destul de bine ţinută la pământ acea femeie aşa că i-am spus doamnei în negru să o ţinem aşa în acesta poziţie imobilizată că să nu-i mai poată rupe gâtu vrăşmaşu nevăzut.
„Acea electrocutare mi-a aruncat mâna de pe spatele femeii”
Şi după ce am zis acestea mă gândeam în sinea mea oarecum râzând de situaţie că nu poate o femeie mică să-mi facă faţă la prinsoarea mea a ditamai vlăjganul şi cum gândeam astea ţinându-i mâna dreapta cu mâna mea dreapta şi cu mâna stânga ţinând-o eu apăsată de spate jos numai ce a ridicat capul în sus şi uitându-se cu acea privire tulbure spre mine a rânjit aşa de urât şi pur şi simplu apoi m-a electrocutat în mâna stânga, ceva de genul când te curentezi la priză, dar mai diferit că efect. Asta le întrecuse pe toate, iată semnul care-l aşteptăm poate, dar care m-a băgat total în frică, parcă mă trezise la o altă realitate a existenţei. Nu era nimic părut, imaginar cum ar fi tentaţi alţii să creadă. Acea electrocutare mi-a aruncat mâna de pe spatele femeii, exclus impresia, pentru sceptici vorbesc. Când am văzut ce s-a întâmplat, am lăsat-o pe ace doamna E. şi pe cealaltă şi aproape că am fugit din biserica. Era foarte clar pentru mine, dracul e entitate enrgetica existenţa în realitatea noastră, cu personalitate de sine stătătoare şi foarte malefică. Nu am zis la nimeni destul timp de acest incident. M-am întors în Cluj, unde locuiam. Am adormit, iar dimineaţă când m-am trezit am început să mă întreb dacă a fost adevărat ce am trăit, dacă am fost la Poşaga şi dacă totul e real. Raţiunea se lupta încă cu faptele. Greu s-a lăsat convinsă raţiunea de acele experienţe şi a fost învinsă de amintirea încă vie a acelei electrocutări şi cu toate acestea începusem în sfârşit să dau crezare învăţăturii bisericii.
Recomandări pe aceeaşi temă:
Din vremurile în care românii din Alba Iulia au avut biserică într-o şură timp de 30 de ani
Se încarcă comentariile...
