Educaţie fizică şi sport în România interbelică. Cum s-a dezvoltat oina şi ce rol a avut Serviciul Social înfiinţat de Dimitrie Gusti

Echipă de handbal formată din ”ţărănci muncitoare” în perioada interbelică

Educaţia fizică şi sportul au fost introduse ca discipline de masă în România încă de pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Primele asociaţii sportive s-au înfiinţat la mijlocul secolului al XIX-lea şi au cunoscut dezvoltarea cea mai puternică în perioada interbelică. Tot atunci s-a dezvoltat ca joc sportiv naţional şi oina.

În primii ani ai secolului al XX-lea s-au extins sporturi precum boxul, ciclismul şi mai târziu jocurile de echipă. Primul meci oficial de fotbal din România s-a jucat la Arad în data de 15 august 1899, între două echipe locale pe un teren aflat în spatele Uzinei de Vagoane. Meciul, care s-a desfăşurat în perioada când Transilvania se afla încă sub dominaţia Imperiului Austro-Ungar, a fost primul meci de fotbal cu public şi arbitrii disputat pe un teren regulamentar pe durata a două reprize de câte 45 de minute.

În 1910 a fost înfiinţat primul club de rugby în Bucureşti. Doi ani mai târziu a fost înfiinţată în capitală Federaţia Societăţilor Sportive dinRomânia, fiind urmată de înfiinţarea Comitetului Olimpic Român în 1914. Prima instituţie de învăţământ superior în acest domeniu, Institutul Naţional de Educaţie Fizică, şi-a deschis porţile în 1923. În perioada dintre cele două războaie mondiale sportivii români au obţinut primele victorii în concursurile internaţionale.

Echipă de fotbal în perioada interbelică

Tot în această perioadă s-a dezvoltat foarte mult şi oina, socotit un joc sportiv naţional pentru români. Documentele din arhive arată o vechime a acestui joc de cel puţin şase secole, aşa cum menţionează cronici şi hrisoave care îi arată popularitatea de care se bucura printre copii şi tineri, printre oşteni şi voievozi. Astfel de surse susţin că pe timpul lui Vlaicu Vodă, adică prin anul 1364, oina se juca în Ţara Românească, ea pătrunzând peste tot, în sate, în comune, în viaţa oamenilor. Jocul de oină aminteşte de o veche îndeletnicire a daco-romanilor, păstoritul. A „oina” oile însemna a le coborî toamna de la munte la şesul verde, într-o zonă sau localitate din apropierea unui râu, fenomen numit transhumanţă. Cel care aduce transformări radicale în jocul de oină, dându-i caracter de joc sportiv, este Spiru Haret, considerat a fi părintele oinei. Prin „Reforma învăţământului” din 1898 cât şi prin alte decizii ministeriale, el a introdus practicarea obligatorie a oinei în şcolile de toate gradele. ”Oina poate aduce o viaţă nouă în şcoala română, fiind un admirabil mijloc de educaţie fizică, adevăratul tip de joc sportiv românesc”, spunea Spiru Haret. În perioada interbelică, oina devine cu adevărat un sport naţional.

Regulile practicării oinei

Oina este un joc sportiv practicat în aer liber, pe un teren dreptunghiular, preferabil acoperit cu iarbă, între două echipe de câte 11 jucători. Jocul începe când cineva din echipa la bătaie aruncă mingea în aer în timp ce un alt jucător din aceeaşi echipă trebuie să o lovească cu o baston din lemn şi să o trimită cât poate el de departe. După aceea, dacă mingea este prinsă de echipa din teren, jucatorul trebuie să alerge (cu sau fără alt coechipier) pe culoarul de ducere iar apoi pe culoarul de întoarcere încercând să nu fie lovit de către echipa la prindere. Dacă opreşte mingea cu palma, nu este considerat "lovit". Jucătorul nu are voie să prindă mingea şi trebuie să îi dea drumul imediat. Dacă jucătorul este lovit pe culoarul de ducere, acesta este nevoit să se ducă în zona de fund. Dacă este lovit pe culoarul de întoarcere, el este eliminat din joc.

Practicanţi ai sportului naţional oina

De fiecare dată după ce mingea bătută aterizează pe unul din careuri/triunghiuri i se acordă un punct echipei la bătaie. Se acordă două puncte dacă mingea trece de linia de fund şi niciun punct dacă mingea iese din teren pe lateral. Echipei din teren i se acordă două puncte de fiecare dată când reuşesc să lovească un jucător care fuge pe culoare.

Citește și: A început transhumanţa în Munţii Sebeşului: copiii au luat vacanţa şi pleacă cu părinţii să îngrijească oile peste vară

Dimitrie Gusti şi dezvoltarea jocurilor sportive prin cultură

O contribuţie importantă la dezvoltarea culturii fizice în Româna a avut şi sociologul Dimitrie Gusti. Numele acestuia este legat de o serie de instituţii special create în perioada interbelică, cu rol în educarea tineretului (Serviciul Social, Straja Ţării). ”Educaţia fizică şi jocurile sportive făceau parte din programele acestora, fiind puse în legătură cu igiena şi întărirea organismului. De exemplu, organizarea de cursuri de educaţie fizică era parte din sarcinile trasate echipelor studenţeşti trimise la sate. Nu se poate vorbi însă despre un program coerent de studiu al culturii fizice, ci despre planuri de educaţie integrală (corporală, morală sau economică deopotrivă), aspecte strict necesare pentru disciplinarea şi progresul lumii rurale”, afirmă Bogdan Popa, cercetător la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga”.

Femei jucând volei într-un sat din România, la iniţiativa Serviciului Social

Printre sarcinile Serviciului Social, creat în 1939 pentru a continua munca începută de căminele culturale înfiinţate prin legea de organizare a Fundaţiei Culturale „Principele Carol”, s-a numărat îngrijirea sănătăţii sătenilor, inclusiv prin predarea educaţiei fizice şi crearea unor echipe sportive, dar şi prin construirea sau amenajarea de dispensare, farmacii, băi publice şi maternităţi. ”Fundaţia «Principele Carol» şi mai târziu Serviciul Social au acţionat în acelaşi mod: prin intermediul echipelor studenţeşti, trimise în sate pe timpul vacanţelor de vară. Metoda de lucru, inaugurată în 1925, a fost dezvoltată spre sfârşitul anilor 1930 în încercarea de a întoarce simpatiile studenţilor dinspre mişcările de extremă dreaptă către căile de modernizare şi transformare socială preconizate de stat. Conform datelor prezentate de conducătorul Serviciului Social, sociologul Dimitrie Gusti, între 1934 şi 1939 fuseseră vizitate 114 sate de 228 de echipe formate din 1.615 studenţi, inclusiv 115 ai Academiei Naţionale de Educaţie Fizică. Ideea de a implica absolvenţii sau studenţii menţionatei instituţii fusese deja pusă în aplicare prin echipele Fundaţiei”, susţine istoricul Bogdan Popa.

Misiunea echipelor studenţeşti era de a se folosi de educaţia fizică, pe lângă cea economică şi cea sanitară, ca de un mijloc de cultură. Modalitatea preconizată pentru atragerea populaţiei rurale spre o viaţă echilibrată era prin amenajarea de terenuri, în primul rând pentru copii, organizarea unor manifestaţii locale grandioase, cu demonstraţii sportive pregătite la faţa locului, reînfiinţarea horelor duminicale.